Stând, așteptând...

Părem obosiți, maculați de prea multă existență în fața ecranului, goliți de sentimente, dar pururea grăbiți. Când fugi de tine însuți, trebuie să o faci cu toată viteza de care ești capabil, să nu te lași prins în propriile mreje, vise, imaginații. Și atunci te grăbești, cu o goană nebună, spre exterior, în cât mai multe activități, plonjezi nevăzut în marea „respon­sabilităților”, eviți orice așteptare, navighezi pe lângă orice implică verbul „a sta”. Iar când ajungi să stai sau să aștepți este doar când insomnia îți refuză odihna sau ești imobilizat de vreo boală la pat, dar chiar și atunci mintea nu se lasă bătută, găsind gânduri, imagini, noi și noi proiecte asupra cărora să te apleci chiar și în clipa de pe urmă...

Un scriitor român contempla mirat un bun prieten care mai avea câteva zile de trăit și vorbea cu patimă despre proiecte pe care urma să le împlinească în viitor - proiecte de ani întregi. Delirul acțiunii este greu de oprit. A te opri este echivalentul morții, letargiei, gândului că ești nimic, că te așteaptă numai țărâna din care ești făcut și judecata propriilor eșecuri de care fugi ca lovit de trăsnet. Și muncești, muncești asemenea unui rob, deși poate ai libertatea să nu o faci sau alegi să te încarci cu probleme care nu-ți aparțin pentru a simți că trăiești, e ca un drog, ca o înfrigurare care, în timp, nu mai ajunge să te încălzească prea mult, pentru că simți că mintea deja ți-a îmbătrânit prea mult, că îți refuză efectiv orice mo­ti­vație prezentă sau viitoare. Atunci te-ai așezat la limita așteptării, a stării în care efectiv trebuie să te oprești. Burnoutul. Pauza forțată planează asupra ta, parcă impusă din exterior ca un corset blestemat care întotdeauna este prea strâns, prea uniform, prea lipsit de viață.

În astfel de momente, când viața parcă încremenește în tine, te pri­vești îndelung. Îți dai seama că ai lichidat poate jumătate sau mai bine de viață fără să lași în urmă vreo moștenire importantă, vreun cuvânt care să conteze, vreun om care să te regrete. Și aici ai două opțiuni: să deznădăj­du­iești în sensul bun, amintindu-ți că ai alergat după cai verzi pe pereți și este momentul să te schimbi, să te pocăiești de tine însuți sau să te întremezi și să o iei de la capăt cu beția responsabi­lităților, a depen­den­ței de tot și toate - de telefon, de muncă, de jogging, de tine însuți.

„Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine” (Psalmi 39, 1).

Iată cum funcționează viața în sens invers... Iată cum se aude pulsul existenței care nu se grăbește nicăieri, pentru că a gustat deja veșnicia, pentru că știe deja că tot ce este pământesc, trupesc, material este muritor. Până și munții se tocesc, până și mările seacă, până și piatra cea mai puternică este desfăcută în bucăți de o picătură de apă. Numai inima vrednică de Dumnezeu, inima curată, inima care așteaptă cu răbdare ca El să vină este, asemenea sufletului omenesc, nemuritoare. Peste ea pot trece fluviile necazurilor, furtunile ispitelor, focurile arzătoare ale gândurilor necurate. Degeaba. N-o clintesc din ceea ce are de făcut, nu o pot aduce la disperare, nu o pot determina să se grăbească, n-o pot strivi cu „responsabilități” - un cuvânt atât de drag tuturor celor înse­tați de mândrie și slavă deșartă, care-și doresc să fie văzuți, apreciați, răsplătiți cu recunoștință pentru tot ceea ce numai Dumnezeu a făcut, de fapt, să crească în viața lor.

Inima care așteaptă pe Domnul este mai presus de grabă. Inima care așteaptă pe Domnul este mai presus de responsabilități - nu pentru că le refuză sau nu le asumă, ci pentru că știe că scopul vieții nu este să se preocupe neîncetat de cele lumești, ci să le ridice la măsura vieții împreună cu Dumnezeu, să le lucreze ca pentru Dumnezeu. Inima care așteaptă pe Domnul rupe lanțul de fier al rutinei existențiale, se bucură de libertate, se bucură de adevăr.

În rest, milioane, miliarde de inimi care bat asemenea unor ceasuri elvețiene, numărând timpul vieții pământești. Așteptând moartea, pentru că și-au refuzat Viața, alergând după ceea ce au primit deja, risipind în nimicuri singurul lucru pe care erau datori să-l păstreze: sufletul lor.

Pe aceste inimi le așteaptă Dumnezeu.

El, însă, nu este așteptat de nici una dintre ele.