Starea culturii. Starea credinţei

Săptămâna trecută, un studiu realizat de Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti atrăgea atenţia asupra stării culturale a românilor. Concluziile raportului "Ştiinţă şi societate. Interese şi percepţii ale publicului privind cercetarea ştiinţifică şi rezultatele cercetării" au puterea de a provoca îngrijorare. Faţă de cetăţenii celorlalte ţări europene, aproape 90 la sută dintre români par a fi prinşi într-un ev mediu întunecat al ştiinţei, nedispunând de un vocabular ştiinţific adecvat timpului în care trăiesc. Mai mult decât atât, studiul semnalează o permeabilitate alarmantă faţă de superstiţii. În plus, cercetarea evidenţia faptul că, în pofida degradării culturale şi a involuţiei receptării ştiinţei, românii sunt printre europenii care merg cel mai des la Biserică, situându-se pe primul loc în rândul celor care se roagă zilnic.

Evident, concluziile cercetării reclamă asumarea degradării învăţământului şi a cercetării în România. Doar pornind de la un asemenea gest, poate avea loc o reformă autentică a acestora. Mai puţin remarcată însă, dar la fel de îngrijorătoare, este prezenţa unui sofism care pare a circula nestingherit în interpretarea studiului, fără a afecta însă rezultatele acestuia.

În afara unei interpretări a concluziilor cercetării, raportul propune trei observaţii fundamentale: spiritul ştiinţific a fost atrofiat, înclinaţia faţă de superstiţii câştigă teren, numărul celor care se roagă zilnic şi care merg regulat la Biserică este neaşteptat de crescut. Subiectul relaţiei dintre cele trei fenomene – alchimia influenţei reciproce, eventuala cauzalitate dintre acestea – este un subiect extrem de interesant, care solicită, însă, un studiu separat. A considera credinţa creştină, practica rugăciunii şi încrederea în instituţia Bisericii ca fiind surse ale ignoranţei ştiinţifice înseamnă a părăsi, la fel de malign, arta discernământului şi memoria culturală a Europei.

Stupefiantă este, în acest sens, teza autorilor studiului potrivit cărora "cei patru factori care influenţează nivelul individual de religiozitate din România sunt apartenenţa la genul feminin, nivelul scăzut de cunoaştere ştiinţifică, superstiţiozitatea accentuată şi vârsta înaintată".

Deşi nu poate fi trecută cu vederea acea sensibilitate feminină care a făcut istorie în cultura europeană – mărturie pentru aceasta pot sta Mireasa din Cântarea Cântărilor, personajul Diotimei din dialogul platonician Banhetul, profilul Opheliei din Hamletul shakespearian sau figura Anei Karenina –, ar fi greu de admis că receptivitatea religioasă ar fi un obicei mai degrabă feminin – bărbaţii nu sunt chiar nişte "păsări rare" rătăcite în bisericile României.

De asemenea, deşi înaintarea în vârstă are darul de a înmuia inima omului prin conştiinţa proximităţii crescute faţă de momentului morţii, din biserici nu lipsesc tinerii, în număr impresionant, care nu par a avea prea mult din îngrijorarea unui vârstnic şi nici ceva din fragilitatea unui muribund. Complementar, ar mai putea fi subliniat faptul că exerciţiul "amintirii morţii" nu a fost vreodată confiscat de seniorii societăţii noastre, el fiind practicat – aşa cum, deja, o arăta, în secolul I, Filon Alexandrinul sau, în secolul al IV-lea, Patericul Părinţilor din pustia Egiptului – şi de către acei tineri pentru care orientarea către Dumnezeu şi mărturisirea lui Hristos reprezentau o hotărâre destinală. Deşi te poţi aştepta la o prezenţă mai consistentă din partea vârstnicilor, nu poţi să nu remarci faptul că, cel puţin în ultimii ani, tinerii şi copiii acestora sunt din ce în ce mai prezenţi în momentul oficierii Sfintei Liturghii.

Nu în ultimul rând, teza că nivelul religiozităţii este efectul unei involuţii a spiritului ştiinţific, pare a avea ca sursă o confuzie şi nu o observaţie. A spune că religiozitatea este efectul ignoranţei înseamnă a reveni la antinomia dintre credinţă şi cunoaştere. Or, un asemenea gest este anacronic şi încărcat de o autoironie involuntară. Nu poţi pretinde ştiinţificitatea, revenind la postularea unor antinomii problematice în sine, de la interogarea cărora au fost scrise istoria teologiei, istoria filosofiei şi istoria ştiinţei.

Ca atare, nu este nimic suspect în a spune că cei patru factori amintiţi mai sus pot influenţa nivelul religiozităţii individuale din România – aşa cum pot influenţa creşterea solidarităţii umane sau pot favoriza cultivarea spiritului comunitar. Deşi poţi presupune în mod legitim o legătură între fenomenul religios şi diverşi factori care, potrivit unei observaţii de tip statistic, par a-l influenţa, pentru înţelegerea relaţiei este nevoie de cercetări separate în cadrul cărora metodologia sociologiei este doar unul dintre instrumentele folosite. Pentru a detemina intensitatea credinţei unui om este nevoie de un filtru extrem de fin şi de o atenţie infinitezimală. Sfântul Macarie Egipteanul spunea că doar Dumnezeu – singurul cunoscător al inimii omului – poate face acest lucru. Nu în ultimul rând, pentru a determina amploare fenomenului social al religiozităţii este nevoie de mai mult decât o numărătoare. Cum cuantificăm credinţa? După ce David a numărat poporul lui Israel (2 Regi 1-12), după ce a făcut primul recensământ al credinţei, s-a cutremurat înţelegându-şi greşeala.