Stăruința, nădejdea și smerenia cananeencei sau lucrarea Bisericii în istorie

Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii ne vorbește despre misiunea pe care Mântuitorul a îndreptat-o către neamuri, anume către cei care nu făceau parte din poporul ales, chemându-i să devină fii ai Luminii (Ioan 12, 36).

Evanghelistul Marcu, vorbind despre întâlnirea Mântuitorului cu femeia cananeeancă, spune: Și ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului și ale Si­do­­nului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit (Marcu 7, 24).

Care va fi fost scopul călătoriei Mântuitorului în acel loc? Tocmai dorința de a Se îndrepta către cei pierduți și a le deschide ușa Împărăției celei veșnice. Așa a fost trimis Apostolul Petru la suta­șul Corneliu, după ce primise porunca de a desființa Legea cu privire la mâncăruri (cf. Fapte 10, 9-16).

Mântuitorul S-a gândit și la cei străini, aflați departe de credința poporului ales, deși le-a spus ucenicilor: În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați (Matei 10, 5).

Femeia cananeeancă nu a îndrăznit să meargă la Ierusalim. Se temea și se socotea nevrednică. Dacă nu avea starea de smerenie, s-ar fi dus la Ierusalim, unde ar fi aflat vindecare.

Acest text se interpretează astfel: când a ieșit Hristos din Iudeea, atunci a îndrăznit și Biserica, simbolizată prin această femeie, să se apropie de Hristos, ieșind din hotarele ei, după cuvântul prorocului: Uită poporul tău și casa părintelui tău (Psalmul 44, 12).

Hristos a ieșit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei, așa au putut să se întâlnească. Și iată o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). Evanghelistul îi atribuie femeii învinuirea pentru a pune în lumină minunea care s-a săvârșit.

Femeia cananeeancă este, pe de o parte, întruchiparea omului păcătos, așa cum erau toți cei din neamurile păgâne, iar pe de altă parte, a omului ieșit în cău­tarea lui Dumnezeu, care stârnește mila și puterea Lui vindecătoare.

Cananeenii au fost scoși din mijlocul iudeilor ca să nu-i strice, dar lucrul acesta nu i-a împiedicat pe unii să se întoarcă spre Dumnezeu. Au ieșit din hotarele lor - ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur - și s-au apropiat de Hristos, pe când alții L-au alungat, deși venise la ei, răsărind din mijlocul lor.

Femeia aceasta a avut o stare de umilință, a strigat stăruitor: Miluieș­te-mă! (Matei 15, 22), iar la strigătul ei s-a strâns o mulțime de lume, mișcată de suferința acesteia pentru fiica ei.

Cunoaștem din experiență câtă neli­niște se află în sufletul mamei atunci când pruncul ei este bolnav. Caută soluții, se preocupă, se frământă și nu se liniș­tește până copilul nu se face bine. Au fost cazuri admirabile când jertfelnicia mamei a străbătut granițele oricăror limite, fiind exemple de iubire maternă, cum rar se mai observă în societatea actuală…

Mama aceasta plină de îndrăznire nu a avut curajul să o aducă pe fiica îndrăcită înaintea Învățătorului. Ea a venit să se roage, nu a îndrăznit să-L cheme la casa ei pe Cel care vindeca, așa cum altcineva Îl chemase pe Mântuitorul, spunându-I: Vino și pune mâna Ta (Matei 9, 18), sau coboară înainte de a muri copilul meu (Ioan 4, 49).

Dezolată, deznădăjduită, a cerut miluirea ei, nu pe a fiicei, cunoscând atotputernicia lui Hristos. Mântuitorul, însă, nu i-a răspuns nici un cuvânt.

Pe oricine acest comportament l-ar fi pus pe gânduri. Femeia a fost respinsă, dar nu și-a pierdut nădejdea, chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea acestei femei și, apropiindu-se de El, i-au zis: Sloboze­ș­te-o, că strigă în urma noastră (Matei 15, 23). Mântuitorul le-a răspuns: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24).

Dar femeia a insistat: Doamne, aju­tă-mă (Matei 15, 25). Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Femeia a avut mai multă îndrăznire decât Apostolii. Are oare și mai multă putere? Dar ea nu avea nici îndrăznire, nici putere, chiar era plină de rușine, dar îndrăznirea a pus-o în loc de rugăciune, nădăjduind că Domnul va avea milă de îndrăznirea ei.

Ce a urmat este greu de înțeles: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor (Matei 15, 26). Asemănată cu câinii, femeia a recunoscut că așa este, prin răspunsul oferit Mântuitorului: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor (Marcu 7, 28).

Amânarea săvârșirii vindecării de către Hristos a avut un scop bine definit. Știa că femeia va grăi acestea și a refuzat-o inițial pentru a-i vădi credința, stăruința și mare râvnă.

Femeia a dovedit o mare înțelepciune: nu a îndrăznit să Îl contrazică, nici nu a fost afectată de laudele aduse altora, nici nu a revoltat-o ocara primită. A rămas statornică în credința ei, în dorința de a-și vindeca fiica.

După statornicia și râvna femeii, Mântuitorul i-a răspuns: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15, 28). Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rostească cuvintele, pentru a se încununa.

Fie ție după cum voiești! (Matei 15, 28), cu alte cuvinte, Mântuitorul a spus: cre­din­ța ta poate săvârși lucruri mai mari decât acestea. Dorința fiecăruia de a face binele, cu ajutorul lui Dumnezeu și prin intermediul credinței, este oportună, benefică și are consistență duhovnicească.

Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15, 28). Mare a fost puterea credinței acestei femei, iar fiica ei s-a vindecat prin bunătatea nemărginită a lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Apostolii au fost biruiți, nu au reușit nimic, iar femeia a reușit. Atât de puternică este rugăciunea stăruitoare. Hristos dorește ca pentru nevoile noastre să ne rugăm noi decât alții în numele nostru; Apostolii aveau mare îndrăznire, dar cananeeanca a arătat mare stăruință.

Interesante sunt și semnificațiile unor cuvinte din acest pasaj evanghelic. Astfel, Tirul înseamnă ținere, Sidonul vânător, iar cananeeancă înseamnă gătită spre smerenie.

Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii zugrăvește, prin femeia cananeeancă, învățături mântuitoare, care sunt folositoare și bune de păstrat la inimă. Una din­tre acestea este rugăciunea stăruitoare.

Femeia disprețuită pentru obârșia și obiceiurile ei, dar model de credință pentru cei de atunci, i-a uimit pe Apostoli și pe oamenii care erau de față, a arătat virtutea dincolo de aparențe.

Întâlnim în Sfânta Scriptură multe exemple de rugăciune stăruitoare. Unul dintre acestea vorbește despre orbul din Ierihon, care striga stăruitor și, în ciuda cererilor celor din jur de a tăcea, pentru a nu-L supăra pe Învățător, mai tare striga, ca Domnul să-l miluiască. Aidoma s-a întâmplat cu această femeie.

Rugăciunea stăruitoare este deosebit de importantă. Pusă în comparație cu rugăciunea din vremea noastră, atât de grăbită, ne arată adevărata valoare a permanentului dialog cu Cerul. Rugăciunea ajunge la Dumnezeu atunci când este făcută cu toată inima, când participăm la Sfânta Liturghie, ori la celelalte slujbe bisericești, când ne rugăm câteva ceasuri.

Femeia nu a cerut pâinea copiilor, ci doar fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor, nu a cerut partea esențială, a cerut puțin în comparație cu ceilalți, și anume să primească și ea resturile rămase...

Va trebui să-I cerem lui Dumnezeu, cu smerenie, nu doar lucruri pentru noi, care de multe ori nu ne sunt de folos. Să cerem ajutor și izbăvire pentru cei de lângă noi în aceeași manieră în care a făcut-o femeia cananeeancă, arătând smerenie, stăruință și nădejde.

Rugăciunea spusă în grabă, asemenea celei din vremurile actuale, nu poate ajunge la Dumnezeu, întrucât se săvârșește cu formalism. Rugăciunea adevărată, făcută din toată inima, fără dorința de a fi observată de cel de lângă noi, împlinită cu discreție și smerenie, se îndreaptă către Dumnezeu.

Evanghelia Duminicii cananeencei ne vorbește despre dragostea unei mame față de fiica ei bolnavă. Se poate să fi întâlnit și noi iubire asemănătoare acesteia, oameni care își vor fi îngrijit copiii vreme îndelungată, fără a le putea oferi bucurie și recu­noștință.

De demult, în vremea copilăriei mele, am cunoscut în locurile natale, în familia unui preot, suferința singurei lor fete, care nu s-a mai dezvoltat și a rămas într-o stare gravă până la sfârșitul zilelor ei. Când au murit părinții ei, deși o îngrijiseră cu multă atenție toată viața, nu a realizat plecarea lor. A mai trăit câțiva ani și a murit la o vârstă îndelungată, peste 80 de ani, deși se comporta asemenea unui copil.

Dragostea adevărată a unei mame față de copilul ei, fie că este bolnav, fie că este încununat cu multe virtuți și daruri, sau că trebuie să-și poarte o cruce grea, este aceeași.

Exemplul femeii cananeence rămâne pilduitor pentru mamele care nu-și abandonează copiii, cum se întâmplă atât de des în vremea noastră, pentru acele mame care nu lasă copilul bolnav în seama alt­cuiva, ori în grija instituțiilor statului, ci îl îngrijesc și se adresează Mântuitorului, fără să ceară ceva pentru ele, ci doar pentru copilul care are nevoie de ajutor.

Adevărata mamă este cea care se jertfește și care, prin naștere de prunci și grijă permanentă, dobândește mântuirea.

Femeia cananeeancă întruchipează pe oamenii care au virtuți, dincolo de numele și statutul lor. De multe ori, astfel de persoane ne arată că Biserica nu a fost constituită în vremea predicii Mântuitorului numai din oameni apreciați și celebri, care se bucurau de mare respect în viața lor, ci mai ales din cei smeriți, dintre cei care se aflau la periferia societății, desconsiderați, dar care aveau adevărată și puternică credință.

Prezența Mântuitorului pe țărmul de est al Mării Mediterane, în locurile unde oamenii se închinau idolilor, ne arată că El a dorit să ducă Evanghelia Sa tuturor. De aceea, după Înviere, i-a trimis pe ucenici până la marginile pământului. Aveau să întâlnească și ei neamuri ca ale celor din Tir și Sidon, fenicieni, romani, greci, alți oameni idolatri, dar care s-au întors la Dumnezeu.

Misiunea printre păgâni arată taina și lucrarea Bisericii de atunci, de mai târziu, de acum și până când lumea se va bucura de răsplată și de Împărăția iubirii veșnice.