Stavrofora Singlitichia Marin, un chip luminos din alte vremuri

Stavrofora Singlitichia Marin a fost o călugăriţă dintr-o generaţie care se pierde... Trăise în monahism mai mult de 70 de ani, iar 40 îi petrecuse purtând de grijă unei mănăstiri care n-a avut privilegii (avantaje) de nici un fel. Se obişnuise să-şi ducă traiul sărăcăcios la marginea Ţării Româneşti, aproape de trecătoarea către Ardeal unde aşezaseră ctitorii Mănăstirea Suzana cu aproape trei veacuri în urmă. Vasăzică a stat de strajă o viaţă întreagă, slujind mănăstirea şi căutând liniştea sufletului într-o lume aflată în continuă mişcare, căutare şi tulburare. Nu lipsea de la nici o slujbă. Rareori, când era plecată cu treburi sau vreo gripă rebelă o ţintuia la pat, strana ei era liberă. Altfel, prezentă de la Amin... la Amin... Cu puţine ceasuri înainte de a muri fusese ca întotdeauna la biserică ascultând Miezonoptica şi Utrenia. Era o călugăriţă care iubise privegherile şi simţea bucuria rugăciunii, cum rareori mai întâlnim în lumea noastră.

***

S-a născut la data de 14 octombrie 1922, în comuna Mărceşti, judeţul Dâmboviţa, din părinţii Lazăr şi Maria, oameni credincioşi şi cumsecade, într-o familie cu şase copii şi a primit la Botez numele de Lăzărica. S-a aşezat sub ocrotirea Sfintei Parascheva, a cărei viaţă şi nevoinţă i-au fost model în toate zilele ei. Mai întâi s-a înstrăinat, apoi a urmat cuvintelor Sfintei Evanghelii: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Copilăria a petrecut-o în satul natal, unde a absolvit gimnaziul de cinci clase şi a făcut ucenicie la o cooperativă de tricotaje. Monahia Salomeea Badea de la Mănăstirea Viforâta, mătuşa dinspre mamă care venea uneori la Mărceşti, i-a arătat frumuseţea vieţii monahale săvârşite prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cu ascultare şi smerenie desăvârşită. Urmând sfaturile ei, Lăzărica şi sora acesteia, Constantina, au părăsit familia şi lumea satului pentru a-I sluji lui Dumnezeu, alegând ca loc de nevoinţă Mănăstirea Ţigăneşti, unde vieţuia o monahie consăteancă de-a lor, care le-a primit în viaţa călugărească. La Ţigăneşti au stat aproape trei ani, după care au plecat la o mănăstire abia înfiinţată în acea perioadă, în Brătăşanca, judeţul Dâmboviţa. Acolo au cunoscut-o pe monahia Evghenia Sârbu, cu care au venit împreună la Mănăstirea Suzana, în primăvara anului 1944, stareţă fiind monahia Irina Verzea, o călugăriţă autoritară, cu educaţie aleasă şi râvnitoare spre cele duhovniceşti. Aceasta a primit-o pe sora Lăzărica chiar la stăreţie, ca novice. În perioada respectivă la Mănăstirea Suzana, conform datelor din arhivă (oferite de maica Teofana), vieţuiau peste 100 de călugăriţe şi surori, între acestea aflându-se şi copile de la orfelinat, care duceau viaţă idioritmică (de sine). În casa stareţei Irina (atunci nu era un spaţiu declarat oficial stăreţie şi fiecare stareţă a stăreţit în casa ei) vieţuiau 25 de maici, cu rânduială strictă şi masă de obşte. Printre ele amintim pe călugăriţele: Veronica, Magdalena, Filareta (Verzea), Haritina, Anatolia, Tomaida, Melitina, Atanasia, Chesaria, Ripsimia şi Marina. Lăzărica şi sora ei, Constantina, au primit între timp ascultarea de paraclisiere, pe lângă participarea la treburile gospodăreşti ale mănăstirii.

Ulterior, dând dovadă de supunere, ascultare, dragoste pentru slujbele bisericeşti, statornicie şi bună cuviinţă, Consiliul Duhovnicesc al mănăstirii a făcut recomandarea pentru tunderea în monahism a celor două surori, Lăzărica şi Constantina, care s-a aprobat pe temeiul nr. 5064, din 9 mai 1947. Slujba tunderii în monahism s-a oficiat de către Exarhul Urpasian, la care au participat şi alţi preoţi, rude şi credincioşi. Sora Lăzărica a devenit monahia Singlitichia, naşă de călugărie fiind stareţa Mănăstirii Suzana, Irina, iar sora ei, Constantina, a primit numele Atanasia. Din anul 1948, maica Singlitichia a continuat trei ani gimnaziul la şcoala din Măneciu, unde a absolvit ca premiantă. Concomitent cu gimnaziul, lucrul la ateliere, şedinţele duminicale de cateheză, monahia Glicheria Oprescu, noua stareţă a mănăstirii (succesoarea maicii Irina), a organizat cursuri de psaltică cu monahiile cunoscătoare de muzică care aveau obligaţia de a le învăţa pe surori în mod organizat, sistematic, cântările uzitate în cursul anului liturgic bisericesc. Mănăstirea avea deja o tradiţie a muzicii psaltice. Stareţa Irina fusese eleva lui Ion Popescu-Pasărea, marele cântăreţ de muzică psaltică, care nu de puţine ori poposea la Suzana. Printre monahiile bune cântăreţe se numărau: Agatia Manole, Aretusa, Olga, Epraxia şi Mira.

În 1950, Singlitichia, fiind sârguincioasă şi atentă, a fost numită tipicăreasă la strana stângă, luând parte la toate slujbele, şi mai ales la cele de noapte (Miezonoptica şi Utrenia). În anul 1952, prin ordinul patriarhului Justinian, vieţuitoarele din Mănăstirea Suzana puteau urma Seminarul de călugăriţe înfiinţat la Mănăstirea Hurezi din judeţul Vâlcea. În acest sens, o delegaţie de la seminar a poposit la Suzana pentru a selecţiona pe cele care doreau să urmeze cursuri de învăţământ teologic. Singlitichia a devenit ulterior elevă la şcoala amintită. La seminarul de la Mănăstirea Hurezi, monahia directoare Timoteia preda Vechiul şi Noul Testament, maica Gorgonia, Formare Duhovnicească, limbile Greacă, Latină şi Tipicul, maica Heruvima Timaru, Istoria, iar părintele Ioan Puşoiu (preotul paroh din Hurezi), Muzica Psaltică, limbile Rusă şi Franceză. Căminul seminarului şi sălile de clasă se aflau pe latura de sud din incinta mănăstirii. Maica Singlitichia îşi amintea: "În 1961, când am revenit la Suzana, se turna filmul "Haiducii!" şi toată recuzita a fost primită la arhondaric, în casele libere, iar pentru animale au folosit grajdul mănăstirii. Dezordinea şi nerânduiala creată au mâhnit foarte mult pe părintele patriarh Justinian, care a reuşit, imediat după terminarea filmărilor, demararea lucrărilor de restaurare. Doamna Rodica Simionescu i-a propus Patriarhului ca mănăstirea să fie trecută în lista monumentelor istorice".

Deşi era absolventă de seminar, monahia Singlitichia nu a putut continua studiile teologice universitare, întrucât a fost numită responsabilă la magazia cu materiale de construcţii pentru mănăstirile Suzana şi Cheia, până în anul 1968. În 1969, monahia Antonia Ţurcanu s-a retras din ascultarea de stareţă. Soborul mănăstirii a ales-o pe monahia Singlitichia cu 39 de voturi (maica Antonia obţinuse 23 de voturi şi maica Fevronia un vot). Alegerea de stareţă a fost validată la data de 3 martie 1969, iar instalarea s-a făcut de exarhul arhim. Justinian Florea, cu participarea vicarului administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pr. Octavian Popescu, a protopopului Emil Puiu şi a întregului sobor. A preluat mănăstirea într-o stare precară, cu un sold financiar aproape inexistent, doar "cu o pereche de boi, slabi de le numărai coastele", fără maici apte de muncă, în vârstă, soborul fiind greu încercat în urma Decretului 410, fără inventar gospodăresc sau cu bunuri uzate, după cum însăşi mărturisea că "nu aveam nici în ce face mămăligă, în stăreţie erau preşuri de coarde!". Cu multă trudă şi mari sacrificii, monahia Singlitichia a reuşit să realizeze lucrările de reconstrucţie a paraclisului, clopotniţei, procurarea clopotelor, precum şi zidirea stăreţiei, utilarea şi dotarea ei cu cele necesare. Apreciind îndelungata ei osteneală, dăruirea şi statornicia, patriarhul Justinian Marina i-a acordat rangul de stavroforă.

În anul 1982, la 25 iulie, a organizat sărbătorirea împlinirii a 100 de ani de la construirea bisericii mari a mănăstirii cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae". La acel moment festiv au participat episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Roman Ialomiţeanul, protopopul zonei şi preoţii, părintele profesor Nicolae (Nae) Şerbănescu, prof. Nicolae Stoicescu - cunoscutul istoric ş.a. După cum mărturisea: "Au fost vremuri tulburi, cu inspecţii ale autorităţilor comuniste, cu persecuţii, prigoane la tot pasul, dar Dumnezeu mi-a ajutat pentru că am ţinut la mănăstirea asta şi am fost sinceră cu mine şi cu veşnicia mea". Pe lângă patriarhul Justinian Marina, care propriu-zis a rectitorit mănăstirea, maica Singlitichia a primit vizitele patriarhilor Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu şi Daniel Ciobotea, ale multor ierarhi români şi străini, ale unor personalităţi din diferite domenii cărora le-a vorbit despre istoria mănăstirii şi încercările anilor prin care a trecut. Mănăstirea Suzana îi datorează mult acestei călugăriţe. Au trecut şapte decenii dintr-un veac încercat în care maica Singlitichia, după cum mărturisea, "s-a răstignit de multe ori. Într-o mănăstire, stareţul este primul care se răstigneşte..". A venit însă şi vremea odihnei. "Acum m-am odihnit şi am aflat uşurare multă..."