Stavropoleos, în căutarea și aflarea frumuseților pierdute

La ora la care citiți aceste rânduri, evenimentul liturgic din inima Bucureș­tiu­lui se va fi consumat. Acesta a fost prilejuit de împlinirea a 300 de ani de existență a Mănăstirii Stavropoleos, topos al rugăciunii discrete, dar neîntrerupte, loc al rigorii ritualice și al regăsirii frumuseții pierdute, spațiu al dialogului dintre cult și cultură. Așezată între ulicioarele înguste ale „centrului vechi”, vânzolite de afluența turistică fără egal, mănăstirea este ca un chivot de piatră care adăpostește vibrație euharistică, așezare în buna tradiție a crești­nismului răsăritean, dar și o adevărată „școală a privirii”.

Am întrebat-o pe maica Mihaela, stareța micuței chinovii, care ar fi cel mai important lucru dobândit după îndelunga împreună-lucrare cu părintele Iustin Marchiș. Iar aceasta mi-a răspuns fără echivoc, dar și fără să stea pe gânduri: „Părintele Iustin ne-a învățat să privim!”. Așadar, ochiul care mai degrabă ar trebui scos și azvârlit dacă vede numai bleste­mății (vezi Evanghelia după Matei la capitolele 6 și 18) aici este pus să lucreze veșnicia pornind de la frumusețile lumii noastre. Frumuseți îmbisericite, se cuvine să precizăm, frumuseți care aparțin deopotrivă lumii ăsteia, dar și celeilalte, frumuseți neperisabile, netocmite de viclenie sau necontaminate de un păcat bine camuflat. Frumuseți cântătoare în limbajul îngerilor, estetică a harului deplin, calofilie impregnată de substanță nepieritoare. O școală a privirii pe care Iustin protosinghelul, alături de artiști cuviincioși cu Dumnezeu și cu semenii, a urzit-o și a nășit-o ani la rând, pornind de la peretele bisericii până la recondiționarea frescelor din interior, de la mobilierul minimalist (în acord cu restul incintei sacre) până la acoperișul de țiglă ondulată, de la lapidariu central la galeria cu arcade gândită de marele arhitect Ion Mincu la începutul secolului 20, de la „pietrele” din curte până la exponatele din muzeu, de la chipul înfrumusețat de rost călugăresc al maicilor până la bucoavnele impresionantei biblioteci... Tot interiorul chiliilor, al spațiului memorial-ima­gistic, al trapezei sau bibliotecii este modelat cu un gust desăvârșit (dar nu ostentativ), fiecare obiect expus își poate spune nestingherit povestea, nu există „conflict de interese” tematic sau cromatic.

Dar cel mai mult impresionează, la Stavropoleos, conținutul uman adunat în jurul gândului liturgic al părintelui Iustin. Acesta și-a propus „doar” să continue intenția rugătoare inițială a ctitorului, monahul grec Ioanichie (pe care îl bănuim de anumite rădăcini vlahe, fiind de obârșie de la granița dintre Grecia și Albania de azi), intenție care a demarat acum trei secole și care, de-a lungul vremii, a avut parte de sincope și rătăciri de la busola originară. O mănăstire în mijlocul unui han, iar acesta se afla în mijlocul unui oraș emergent la acea vreme - adică la începutul domniilor fanariote care au venit în Valahia cu cohortele lor de grecotei, de funcționari levantini, de principi închipuiți (dar faliți), de năravuri orientale. Însă acești pribegi „de top” au adus, la pachet, și viață duhovnicească după rânduială, de cultură evropenească, de terfeloage cu „Alexiada”, aventurile lui Dighenis Akritas ori poeme ale Antichității greco-romane. Au adus cu ei un suflu nou, cosmopolit, laolaltă cu ambâțul post-bizantin de refacere a ambianței idilice a Celei de a Doua Romă. Toate, laolaltă, au format etosul unei epoci care se oglindește acum prin Mănăstirea Stavropoleos, ridicată din cenușa imperiilor de către vrednicul Iustin Marchiș. Bagheta lui deșteaptă, intuiția lui, dar și cultura generală, lalolaltă cu smerenia de a-i asculta pe cei îndrituiți să vorbească în diferite domenii de excelență (mai puțin în zona cultului și a teologiei, unde părintele este suveran) au dus la acest fericit deznodământ de etapă: un așezământ referențial al Ortodoxiei românești și balcanice în care trecătorii prin Centrul vechi stau bine mersi alături de mari oameni de cultură, maicile doxologesc alături de psalți profesioniști, creștinii din parohie fac selfie-uri cu sfinții de pe pereți și mulțimea de cârtitori tradiționaliști sau habar­niști taie acum frunză la câini, cu ochii pe bijuteria de piatră și duh care dă cu flit veacului și neputinței constitutive care ne caracterizează.