Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Ștefan Câlția și Obiectele sale grăitoare

Ștefan Câlția și Obiectele sale grăitoare

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 15 Septembrie 2017

A grăi nu este totuna cu a vorbi. Am înțeles lucrul acesta, petrecându-mi câteva ceasuri la Muzeul Colecțiilor de Artă, printre Obiectele grăitoare ale lui Ștefan Câlția.

Fiecare dintre acestea avea de spus un început de poveste. Asta și înseamnă grăitul. Ca să poată fi dusă mai departe povestea abia începută, e nevoie de vorbit. Adică de un om. Chiar de omul despre viața și împrejurimile vieții căruia grăiesc obiectele.

Abia când a terminat meșterul Câlția de vorbit, am priceput că expoziția la care mă invitase chiar el nu este de tablouri și obiecte, cum crezusem la început, ci de povești.

Adevărat, erau, încă mai sunt pentru câteva zile, multe obiecte pe pereți, iar printre ele și picturi, înrudite tematic cu obiectele, însă expoziția e de povești. Povești pe care le încep obiectele și le continuă, cu tine, privitorul și ascultătorul, în ele, omul care le-a descoperit însușirea de a grăi, aducându-le din satul natal al bunicilor săi în inima Bucureștilor. Însoțite permanent de bătăile inimii sale. Altfel, ar fi fost doar niște obiecte mute.

Ștefan Câlția s-a născut la oraș. Dar e, de fapt, de la țară, din Șona, mai precis, un sat din apropierea Făgărașului. Și din apropierea cerului, după cum se poate băga de seamă în picturile sale, ce vin în marea lor majoritate chiar de acolo. Tot de acolo vin și poveștile, care sunt despre oalele în care presăra bunica stropi de dragoste în mâncare, despre ochelarii bunicii, despre cum era școala la sat între cele două mari războaie, despre războiul, ceva mai mic, în care țeseau femeile din sat câmpuri cu flori, despre florile din dulapul cu miresme, despre înfiin­țarea primei fanfare din Șona, despre cruci și răscruci, berze și cuci, despre cuiburi de păsări și cuiburi de îngeri, despre umbre de potcovari potcovind, în lumina amintirii, umbre de cai.

Obiectele grăiesc! Ștefan Câlția își ține bătăile inimii în preajma lor, prelungindu-le grăitul în vorbit, iar vorbitul în poveste.

După patru luni de zăbavă în Muzeul Colecțiilor de Artă din București, colecția de povești a marelui pictor din Șona se pregătește să plece. Într-un dulap cu miresme asemenea celui din expoziție. Le putem lua urma cu ușurință. Ca să le ascultăm din nou, trebuie doar să ne fie dor de lumina din ochii bunicilor și de mirosul țărânei de acasă. Ne vor găsi ele pe noi, mai exact. Oricât de departe ne-am afla.

 

Citeşte mai multe despre:   Ștefan Câlția