Ștefan S. Gorovei - aristocratul istoriografiei românești

În breasla istoricilor, aidoma cum se petrece în toate îndeletnicirile intelighenției, coexistă mai multe tipuri și moduri de citire și tâlcuire a istoriei. Unii slujitori ai zeiței Clio se disting ca depozitari de informație, câtă frunză și iarbă, dar câteodată devin prizonierii acestei prea îmbelșugate acumulări de date. Alții sunt argonauți ai izvoarelor. Adună nectarele, precum albinele culegătoare, pentru cei hărăziți, prin dar dumnezeiesc, să le transforme în miere, adică în sinteze și fresce, deslușitoare de înțe­lesuri și vorbitoare prin graiul înțelep­ciunii. Mai rari, și cu atât mai prețioși, se dovedesc aceia în stare a așeza panaș lucrării prin verb și scriere măiestrită. Ei însuflețesc istoria, cu întâmplările ei, și o fac tangibilă, fără, Doamne ferește!, a renunța la rigoare științifică și rostire de adevăr. Documentele, pe temeiul cărora își modelează discursul și abordarea, ies din starea de literă moartă și cuvântă. Seamănă pasiuni prin imaginile vivante proiectate în fața ascultătorilor captivați nu doar de zicere sau scriere, ci și de miezoasa și elocventa demonstrație savantă. Aceș­tia, din punctul meu de vedere, formează dintotdeauna aristocrația istoriografiei. Unul din ei este pentru mine, și nu doar pentru mine, istoricul Ștefan S. Gorovei. A primit la ivirea pe lume talantul. Ascultând îndemnul biblic, s-a învrednicit de înmulțire, însutit, înmiit și chiar mai mult. I s-a sortit darul din părinți în părinți, venind pe lume și crescând într-o familie cu iubirea cărții, cu chemarea făptuirii ziditoare, guvernată de legea morală. Sigur, figura legendară a familiei a fost Artur Gorovei, de prezența fizică a căruia nu a avut privilegiul să se bucure prea mult; ilustrul său bunic trecând la cele veșnice când Ștefan abia se ridica copăcel. Dar și predecesorii s-au numărat printre oamenii de ispravă ai locului, parte a celei mai luminate pături sociale din fostul județ Suceava și apoi Baia, cu capitala la Fălticeni. Urbea de pe Șomuz, deși în declin după comunizarea României, avea încă o școală cu dascăli veritabili. Nu se mai numea „Nicu Gane”, ci Școala Medie nr. 1, dar câțiva profesori aminteau de vremurile de aur ale acestui așezământ de nobilă memorie. Între aceștia, profesorul de franceză Aurel George Stino, cărturarul de stirpe, fost prieten bun cu Artur Gorovei. Cu acest om de spirit Ștefan s-a simțit afin, cu toate că-i despărțeau destui ani. La fel de benefică a fost prietenia cu Vasile Lovinescu, cu care avea socratice dialoguri în plimbări prelungi și de neuitat prin colțurile pitorești ale celestului târg. Aceste contacte s-au răsfrânt sporitor în acei ani de formare asupra fragedului Ștefan, dornic parcă să știe totul din jur și din cuprinsul lumii. Era scăpărător, însă și trudnic, și asta a fost șansa lui într-o vreme a adversităților proletare, potrivnice unor ființe ce aparțineau claselor ce trebuiau să dispară. A surmontat aceste obstacole cu grația lui indicibilă și cu eminența sa ca elev și apoi student la istorie la Iași.

Cum mi-a mărturisit într-un interviu din emisiunea mea de televiziune, „Oleacă de taifas”, difuzată de TVR 2 și TVR Iași, în 22, 29 octombrie 1995, și publicat apoi într-un volum, a ajuns pe ocolite la istorie. Tatăl, profesor de matematică, dar și violonist, l-ar fi vrut muzician. În destăinuirea la care m-am referit se regăsesc aceste binevenite precizări: „N-a reușit să facă din mine mai mult decât un iubitor de muzică și un ascultător cuminte al marii muzici. Pe urmă, o altă opțiune a mea a fost chimia. Ce m-a fascinat în această știință au fost ordinea și rigoarea care domină în acel teribil Tablou al lui Mendeleev. Pare ciudat, dar de la Tabelul cu pricina, în care anumite elemente au putut fi presupuse cu calitățile lor și pe urmă descoperite, adeverindu-se apoi caracteristicile atribuite, s-a făcut oarecum legătura către și cu istoria”.

Replicându-i, i-am zis că mi se pare paradoxal, dar interlocutorul m-a limpezit cu iscusința și șarmul lui, explicându-mi că o mătușă, o făptură rafinată, l-a îndemnat să-și afle înaintașii, ceea ce l-a stârnit și s-a dedat cu pasiune acestui exercițiu, în care, spre a reuși, a fost călăuzit tocmai de metoda de lucru din faimosul Tablou al elementelor. Și astfel a ajuns să studieze istoria și apoi să se consacre mistuitor cercetării acesteia, folosindu-se, de data aceasta profesionist, nu empiric ca altădată, și de uneltele genealogiei. Istoria a fost o alegere fericită, pentru că în acest domeniu Ștefan. S. Gorovei a dat măsura deplină a unei înzestrări de excepție. După un vremelnic pasaj în redacția revistei „Magazin istoric”, unde și-a făcut mâna, șlefuindu-și scriitura și adecvând-o specificului domeniului, Ștefan S. Gorovei și-a găsit locul favorabil dezvoltării sale ca istoric la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, unde a ocupat postul de cercetător în 1977. Domnea în acest centru de excelență al istoriografiei o ambianță stimulatorie, creată și de prezența unor istorici de marcă, spirite subțiri, de mare probitate științifică. A fost cadrul propice cristalizării personalității sale, unde s-a ridicat pe o temelie solidă către acele orizonturi elevate ale aristocrației istoriografice românești. La institut și-a valorificat și experiența dobândită la „Magazin istoric”, contribuind în calitatea sa de secretar al „Anuarului” la sporirea prestigiului acestei publicații academice referențiale. După 1990 și-a împlinit o altă vocație, cea a catedrei, la care nu-i îngăduise să acceadă în regimul comunist. S-a impus ca profesor de istorie medievală românească nu doar prin cursurile exemplare ca sub­stanță, elocvență și modul unic de rostire, ci și datorită științei sale de a genera comuniune spirituală cu studenții, angrenându-i în proiecte menite a-i emancipa profesional. Cât privește domeniul acesta al istoriei medievale, Ștefan S. Gorovei l-a privit nu în sine și în frontierele timpului respectiv, ci i-a înfățișat reverberațiile asupra etosului, a zidirii sociale ulterioare, demonstrând cu argumente puternice că noi, cei de azi, suntem fructul viețuirii din vremuri mai depărtate. Formula această convingere, ce-i și un crez al istoricului, în același taifas mărturisitor: „...o mai amănunțită cunoaștere a unor realități din istoria noastră medievală poate să explice, nu toate, dar foarte multe din trăsăturile caracteristice ale poporului român și ale societății româ­nești, așa cum le găsim, le putem identifica în epoca modernă și în zorii epocii contemporane”. În această cheie a unei hermeneutici a mentalităților au fost scrise și multe din cărțile sale fundamentale, din care se impun ca niște capodopere ale genului cele consacrate epocii lui Ștefan cel Mare, marile cărți, cum le califică într-un articol omagial din revista „Scriptor” confratele său Gheorghe Cliveti. E vorba de „Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare”, Putna, 2005 și „Maria Asanina Paleologhina. O prințesă bizantină pe tronul Moldovei”, Putna 2006, scrieri meșterite cu artă de orfevrier și multă învățătură de carte într-un parteneriat model de Ștefan S. Gorovei și doamna lui, Maria Magdalena Szekely.

Preocupările istoricului au un spectru mult mai larg și se definesc prin aceeași slujire ca la Altar. În genealogie, care i-a întredeschis porțile spre ținu­turile fermecate ale istoriei, Ștefan Gorovei este cel care, mai ales după 1990, a adus un suflu nou, contribuind la recâștigarea locului meritat al acestei discipline, urgisite în regimul trecut, animat de credința că aflarea rădăcinilor, cunoaşterea înaintașilor conferă familiei, comunității, societății în ansamblul ei sentimentul istoricității. Tot la fel s-a petrecut și în cazul heraldicii. A pus umărul la retrezirea la viață a acestei specialități după daunele aduse de anii de comunism. El i-a dat, odată cu câștigarea libertății, impulsul de care avea nevoie o disciplină nu doar cu virtuți decorative, ci simbolică și iden­titară. A fost unul dintre cei care s-au străduit să așeze heraldica în albia normalității, încercând să o ferească de primejdia prostului gust, al kitsch-ului într-o vreme în care, în lumea românească a anilor ’90, interesul pentru semnele heraldice cunoștea o veritabilă frenezie. Congresele de heraldică, genealogie, sigilografie, din acel timp, organizate de Domnia Sa, cu o participare selectă și la un nivel științific de standard internațional, au avut rolul de a statua locul acestor discipline în știința istorică și în viața de zi cu zi a românilor.

În toate aceste strădanii, ce merită reverență, eleganța, distincția, amenitatea, ce-s sigilii înnăscute ale omului Ștefan S. Gorovei, și-au pus pecetea înnobilatoare. Una firească, izvorând din natura sa cea mai intimă. Așa l-am perceput încă de cum l-am descoperit în anii mei de ucenicie fălticeneană. Deși cu aproape cinci ani mai mic decât mine, mi-a atras atenția prin prezența sa aparte, cuceritoare, ce n-avea cum să te lase indiferent. Dădea de pe atunci semne că avea ceva de spus lumii înconjurătoare într-un fel ce avea să fie numai al lui, cel al unei deșteptăciuni cordiale. Peste ani, cum își aduce aminte în „Amintiri fărâmițate” din volumul „Divanul cu prieteni. Grigore Ilisei 70”, apărut în 2013, îndată ce a revenit la Iași în 1977, l-am invitat să colaboreze la emisiunea de istorie a Radioului Iași. A acceptat cu plăcere. Timbrul său special, parcă de contra tenor, li s-a părut colegelor mele, realizatoare ale acestei reviste istorice pe unde, ca fiind neradiofonic. Au bătut repede în retragere, seduse nu doar de prezentările lui cu parfumuri din cele rare, ci și de vocea sa atât de particular încântătoare. Eram, la rându-mi, mândru că aveam un asemenea colaborator special venit din patria începuturilor noastre, din Fălticeni. Am avut bucuria să semnăm împreună la o micromonografie a Fălticenilor, apărută în 1987 la Editura Sport-Turism, și am fost onorați, profesorul Paul Miron și cu mine, să fie Ștefan S. Gorovei cel care a prefațat cartea noastră „Fălticeni-mon amour”. Ne-a deschis o cale regală, cum preumblarea sa cu gândul din „Amintiri fărâmițate”, flanarea pe ulița mea, Maior Ioan, evocată în acele pagini, m-a transpus, citind-o, într-unul din basmele fără de moarte ale copilăriei. E admirabilul meu concitadin un fel de vraci care prin cuvinte și istorii tămă­duiește suflete și le duce în magia poveștii. Se zvonește în târg că în acest iulie, la 28, împlinește 75 de ani. Să-i înmulțească precum talantul ce i s-a dăruit la venirea pe lume. Spre norocul nostru de a păși fericiți în grădinile sale cu frumuseți făr-de pereche.