Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Sticla de lampă
La noi, în sat, nu se înnopta niciodată pentru că asfințea soarele, ci din pricina faptului că oamenii luau lumina zilei de afară și‑o vârau înăuntru, în case.
Umpleau sticlele de lampă cu ea. Numai acolo se păstra lumina zilei întreagă. Dimineața, îi dădeau drumul înapoi. Numai așa se crăpa în satul nostru de ziuă! Dar noaptea, lumina zilei era parcă mai frumoasă decât ziua!
Nu era fereastră la care să nu vezi pâlpâind o sticlă de lampă.
Iarna, răsăreau la lumina lămpii câmpuri de flori de gheață în geamuri. Se umpleau odăile de parfumul lor! În ajunul Crăciunului, le culegeam, ca să se poată privi în ochi lumina lămpii cu lumina din glasul colindătorilor de afară.
Nu exista minunăție mai mare pe lume decât să nimerești între aceste două lumini! Ai fi vrut să rămâi toată noaptea acolo. Și chiar toată iarna. Ba chiar toată viața, dacă mă gândesc bine. Dar nu se putea decât atunci.
Lumina lămpii se uita de la fereastră cu jind la lumina colindelor, ce se îndepărta, făcându‑se tot mai mică.
La lumina lămpii mă spăla mama, vara, pe picioare, în timp ce pe ea o spăla pe cap lumina lunii, care‑i picura în păr dintre crengile prunului din fața casei.
Bunica le cam încurca. Punea câteodată luna în locul lămpii la fereastră, încurcând, totodată, și ața de cusut cu razele acesteia. Odată, m‑am pomenit la școală îmbrăcat într‑o cămașă cusută la guler cu lumină! Toată ziua aceea s‑au uitat fetele din clasă cu admirație la mine!
Într‑un revărsat de zori, mi s‑a năzărit să iau în căușul palmei lumina și s‑o duc afară. Voiam să se crape mai repede de ziuă, dar am spart din greșeală sticla de lampă!
Am văzut, la lumina lacrimilor, că stinsesem, odată cu lumina lămpii, și copilăria!
.jpg)
