Străinătăți

Pe vremea străbunicilor mei, străinătatea însemna lumea din afara satului lor. Bunicii au mutat străinătatea cu două-trei sate mai încolo. Pentru mama și tata, străinătatea începea din marginea celui mai apropiat oraș, care se găsea la o distanță de numai 15 kilometri. Plecau rar din țara lor de la țară, în țara cealaltă, de la oraș.

Îmi închipui ce era în sufletul flăcăilor atunci când le venea rândul să plece în armată, această plecare echivalând, pentru cei mai mulți dintre ei, cu o călătorie la capătul pământului. Noroc că-n locurile unde ajungeau se vorbea tot românește. Altminteri, și-ar fi pierdut de tot curajul și lor tocmai asta le trebuia ca să poată duce pușca la ochi și, în caz de nevoie, să apese pe trăgaciul ei. Poate că nu văzuseră niciodată o pușcă, așa cum nu văzuseră un tren, de felul celui în care erau urcați și duși o zi întreagă, ba chiar și o noapte, departe, foarte departe. Bine că vedeau, când priveau pe fereastră în sus, că nu sunt chiar singuri de tot printre străini, se ținea cerul de acasă după ei, și nu doar pe timpul călătoriei cu trenul, ci mereu, urmându-i pretutindeni. Asta le și dădea curajul de care aveau atâta nevoie. Nu cel de a-și apăra neamul cu arma în mână, ci curajul de a-și părăsi neamurile de care nu se despărțiseră nici măcar o zi până atunci.

A te despărți de ai tăi, asta însemna pentru lumea satului de altădată străinătatea. Ce mult a putut să sufere tataie Gheorghe, când mama s-a măritat cu un străin, unul din satul de dincolo de pădure, aflat, hăt, la o depărtare de patru kilometri! Și nu era tocmai lipsită de temei supărarea lui. Ce, în satul în care se născuse nu se găseau destui băieți, ca ea să-și aleagă dintre ei un bărbat? Ba bine că nu! Însă mamei îi cășunase să se ducă după un necunoscut din satul învecinat, care era, pe atunci, tot un fel de străinătate. Și așa a rămas până la capăt. Până la capătul vieții lui tataie, care, ori de câte ori mergeam cu mama pe la ei, ne însoțea la plecare până aproape de pădure, unde își punea, când ne despărțeam, mâna la ochi, ca să nu se vadă că lăcrimează. Lacrimile lui tataie au rămas pentru mine cele mai frumoase flori care au răsărit vreodată pe câmpul dintre satul meu natal și satul natal al mamei.

Și-a venit o zi când am ales eu însumi străinătatea, stabilindu-mă în București. La început mi s-a părut că sunt acasă. Străinătate a devenit după aceea. Tot mai mult, cu fiecare zi care a trecut și trece.

Despre străinătatea cealaltă, de dincolo de gra­nițele țării, prin care am umblat deseori, pot spune doar atât: mor de frică numai ce mă gândesc c-aș putea rămâne pentru totdeauna acolo, că mi s-ar putea întâmpla să mor departe de țara de acasă. Adică de pământul și cerul din care sunt făcut, fiindcă eu așa cred, că e și un strop de cer în trupul ce-mi poartă sufletul. Nu străinătatea mă sperie, ci gândul de a nu mă mai putea întoarce la ai mei.

Poate că, înaintând în vârstă, devenim tot mai mult părinții și bunicii noștri. Eu, unul, asta simt că mi se întâmplă. Așa se și explică de ce mi-e tot mai greu să-mi conving sufletul că străinătatea nu începe totuși din locul în care se termină satul meu.