Struguri

Făcea o singură dată pe an drumul acesta. Și-l făcea întotdeauna noaptea. Mai întâi așeza jgheabul de lemn în mijlocul curții, apoi urca în jgheab și pleca. Fără să se urnească din loc. Pornea spre celălalt capăt al nopții, în vreme ce eu îi umpleam sacul cu struguri, iar mama ducea gălețile cu must în beci. Nu se oprea nici o clipă tata din mers. Zdrobea strugurii din sac cu apăsarea pașilor săi. Era aceeași călcătură pe care o vedeai la oamenii din sat când frământau cu tălpile pământul din care își făceau casele. Erau aceiași pași pe care îi vedeai la bărbații din căluș. Doar că de data aceasta, călușul, cel în care juca numai tata, părea să fie însângerat. Așa mi se părea mie, care mă uitam speriat la picioarele lui. Poate că se spărseseră niște stele și el trecea desculț peste cioburile lor fără să simtă vreo durere. I se înroșeau picioarele până aproape de genunchi. Se mira de asta până și luna, ce cobora în dudul din apropiere, învelindu-l în lumina ei pe tata.

Ar trebui să te oprești, dacă te doare!, îmi venea mie să strig, fără să bag de seamă că și mâinile mele erau roșii. De la strugurii pe care-i deșertam în sac. Mă temeam însă că s-ar putea speria mama. Și chiar zorii zilei, nemaiavând curajul să vină. Poate că și cocoșii ce tocmai începuseră să cânte.

Pe mine mă durea, spre deosebire de tata. Nu mâinile, ci faptul că pe el nu-l durea nimic. Pășea mai departe peste puzderia aceea de cioburi, durându-l, în afară de picioare, totul.

În primul rând, gândurile, pe care i le auzeam, cu toate că erau tăcute, de oriunde. Și oricând. Mai cu seamă într-o astfel de noapte, când tata se uita prin întuneric după dimineață, iar atunci când o zărea, grăbea pasul spre ea, neaștep­tând niciodată să vină ea la el.

Noaptea se termina odată cu ultimul coș de struguri. Poate că mama nu umpluse gălețile cu must, ci cu întuneric, vârându-l pe tot în butoiul din beci. Întunericul se zbătea câteva săptămâni înăuntru, pierzându-și dulceața de la început, după care se liniștea, asprindu-se la gust. Tata îl turna în pahare, amestecat cu gândurile lui. 

Toți cei ce ne treceau pragul se întorceau cu gândurile tatei acasă. De aceea îi și durea nițel capul. Dar mahmureala pricinuită de gândurile tatei nu ținea mult. Așa cum ținea cea cauzată de noaptea în care el făcea drumul acela atât de lung, în vreme ce eu îmi umpleam căușul palmelor cu întunericul de afară. Îl duceam însetat la gură, îndoit însă cu cântece de cocoș și lumină de lună. Dar mă făceam, chiar și așa, criță. Nu mi-a trecut mahmureala aceea nici acum.

Dacă ar ști mama și tata ce mult mă doare! Îndeosebi gândul c-ar putea, într-o bună zi, să-mi treacă!