Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Stupca lui Ciprian

Stupca lui Ciprian

Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 21 Iul, 2020

Era toamnă, o toamnă solemnă, când am coborât spre Stupca lui Ciprian. Am lunecat pe spinările brune de urși ale dealurilor, ­dealuri suprapuse ca un acoperiș de pagodă, tivite cu case albe la poale, case cu acoperișuri de draniță, cu înalte porți de lemn. Mestecenii de deasupra satului argintau asemeni unor lumânări într-o noapte de Paști casele, grădinile, oamenii, satul acesta din marginea Bucovinei.

Se dezvăluia privirii o așezare ca multe altele în ținutul de miazănoapte, a cărui frumusețe are ceva din simplitatea crucilor de lemn din cimitirele noastre, în fața cărora somptuoasele monumente funerare par niște alcătuiri umile. Casele sunt din lemn, din lemn de brad, și poartă mireasma pădurilor din care se trag. Se înfățișează curate ca pâraiele în care femeile ghilesc pânza țesută în zilele de iarnă. Pe laițele învelite cu cergi mițoase, având culoarea amurgurilor, femeile aduc de mult pe lume prunci voinici și frumoși. S-a întâmplat ca printre ei să se afle și unul năzdrăvan. Femeile i-au zis Țiprian și așa i-a rămas numele și astăzi în sat, deși peste tot în lume e Ciprian. Pentru oamenii satului el rămâne feciorul lui Iraclie Porumbescu, părintele lor, mai târziu domnișorul Țiprian, fermecând întreaga suflare cu cântecele lui măiestre.

Casa unde a viețuit nu mai există astăzi. Stăruie în întinsa livadă o căsuță nu prea arătoasă, ceva mai înaltă decât cea de la Humulești a lui Creangă. De fapt, casa de astăzi reprezintă doar o parte din acareturile de odinioară ale lui Iraclie Porumbescu, acareturi care s-au prăpădit după plecarea preotului de la Stupca. Mărioara, sora lui Ciprian, resimțind dureros această pierdere, o compară într-o scrisoare cu distrugerea casei lui Eminescu de la Ipotești. La 6 septembrie 1924, Mărioara Rațiu-Porumbescu îi scria din Cluj lui C. Morariu, unul dintre prietenii devotați ai lui Ciprian, alături de care pătimise ca membri ai conducerii „Arboroasei” în temnițele austriece: „Mă supără grozav că părintele Mironovici a dărâmat casa din Stupca, acolo unde am petrecut zilele cele mai frumoase și mai sfâșietoare ale vieții mele. N-am mijloacele s-o răscumpăr… Acolo și-a dat sărmanul meu frate sufletul, acolo au izvorât melodiile și compozițiile cele mai frumoase. Nu trebuia casa aceea dărâmată, tot așa ca și casa de la Ipotești, a lui Eminescu”.

Cele două încăperi, care au supraviețuit, sunt despărțite de o tindă, precum în casele țărănești. Au servit de cancelarie părintelui Iraclie. În odaia respectivă, sub conducerea lui Ciprian, se desfășurau repetițiile primului cor din Stupca, ctitorit de el, ucenicul în ale sunetului. Pe una din grinzile afumate ale tavanului scund, Ciprian și-a încrustat numele ca un prim semn al vocației sale de a lăsa urme. În căsuță, acolo unde au fost cuhnea familiei Porumbescu și cancelaria părintelui Iraclie, domnește atmosfera aceea de tihnă, de elanuri și zbucium creator, din care s-a ivit Ciprian Porumbescu. În fostul conac al lui Alecu Popovici, boierul luminat, care și-a pus chezășie întreaga avere pentru a-l scoate din temniță pe Ciprian, este amenajat un cuprinzător muzeu, care îl continuă pe cel de la Suceava, organizat prin strădaniile unor admiratori ai săi, care și-au jertfit viața ca să păstreze memoria tovarășului lor de luptă, de suferință și de creație, așa cum au fost C. Morariu și fii săi Leca și Victor. Muzeul s-a inaugurat la 28 octombrie 1928. Adăpostește o parte din obiectele lui Ciprian și ale familiei, dăruite de sora sa Mărioara sau răscumpărate cu bani grei de fondatorii muzeului. Între acestea, pianul și violoncelul său.

Nu departe de muzeul de la Stupca e cimitirul unde doarme somnul de veci, alături de frații și părinții săi, Ciprian Porumbescu. Într-o altă parte a satului e coliba din pământ și paie a lui Bibu, aprigul rapsod țigan, parcă una din acele căciuli de lut în care zăceau „Bordeienii” lui Sadoveanu. Țiprian cobora ades, așa îmi povestea odată un bătrân al satului, Nechita Tescutean, spre bordeiul lui ­Bibu. Pe alți prunci îi chemau tainic pădurea, izvorul, stâna cu miros de cămăși spălate în zer. Copilul lui Iraclie stătea înmărmurit pe prispa de lut și-l asculta pe Bibu, neîntrecutul mânuitor al arcușului. Primele gesturi ale ­copilăriei tălmăcesc drumuri și destine. Toate acestea mi le povestea odată un bărbat aproape de 90 de ani, Nechita Tescutean, care între timp s-a trecut dintre noi. Le auzise și el de la alții. Vorbele se măcinau greu. Călătoria amintirilor din străfundurile memoriei avea ceva din drumul nisipului aurifer prin jgheaburile de separație, drum ceremonios, un adevărat ritual hieratic, ancestral.

La Stupca, într-un ținut baladesc, ți se revelă minunăția unui picior de plai, a unei mirifice guri de rai, și înțelegi ce-a însemnat acest binecuvântat tărâm în sublima rostire a celui dintâi mare rapsod românesc al sunetelor prinse-n volbura unor cântări fără de pereche, plăsmuite jertfitor cu prețul propriei vieți. La Stupca susură „Balada”, fericindu-ne și chemându-ne la neuitare și adâncă reverență.

*Din volumul „Sanctuarele memoriei”, în pregătire la Editura Doxologia.