Suferinţa, credinţa şi prietenii, acum și altădată

Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii amin­tește despre vindecarea unui slăbănog, fără să știm dacă suferința lui fusese la fel de îndelungată cu a celui care aşteptase vindecarea vreme de 38 de ani, la Vitezda, unde se întâlneau mulți bolnavi care nu aveau pe nimeni aproape. 

De această dată se vorbește despre un om paralizat (slăbănog), adus la Mântuitorul de patru prieteni cunoscuți. Aceștia, însă, nu au putut intra înaintea Domnului, întrucât casa și împrejurimile ei erau pline de oameni, care, și atunci, ca și acum, rămân insensibili la sufe­rin­ța altora, dorind să fie în locurile cele dintâi, și chiar dacă întâlnesc un om bolnav sau neputincios, nu-i oferă ajutor. 

Aflăm din istorisirea Sfintei Evanghelii că Mântuitorul i-a spus: Iertate sunt păcatele tale (Matei 9, 2).

Erau acolo însă, pe lângă prietenii atenți la suferința omului greu încercat, și neprieteni, persoane pline de răutate, care Îl urmăreau permanent pe Domnul spre a-L prinde în cuvânt, provocându-L și acuzându-L de blasfemie, păcat condamnat fără rezerve, a cărui consecință era lapidarea. Aceștia au început să cârtească în inimile lor: Cine poate ierta păcatele, fără numai Dumnezeu? (Marcu 2, 7). Ei nu recunoșteau dumnezeirea Lui și nici nu reuşeau să înţeleagă cum putea fi Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Lumină din lumină, născut ca om la plinirea vremii din Fecioara Maria. Însă El, Dumnezeu fiind, le-a cunoscut gândurile și li S-a adresat: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta (Marcu 2, 8-11). Atunci a săvârșit minunea în văzul celor prezenți, mulți la număr, dintre care unii s-au bucurat și Îl slăveau pe Dumnezeu, mai puțin neprietenii Mântuitorului, care veniseră să-L urmărească și să-L vădească în fața tuturor de călcarea Legii.

Mântuitorul a acuzat Cetatea Capernaumului și locuitorii ei pentru că rămăseseră deseori insensibili la nenumărate minuni pe care le săvârșise acolo, dintre care amintim: subalternul unui ofițer roman, soacra lui Petru, unii demonizați cărora Mântuitorul le-a adus vindecarea. Cu toate acestea, locuitorii cetății, pe care Domnul a numit-o cetatea Sa și unde a locuit un timp împreună cu mulți dintre ucenicii și apostolii pe care i-a ales, aveau să rămână departe de cuvintele învățăturii Lui.

Înțelegem, așadar, că adevărații prieteni nu se părăsesc unii pe alții, ci se ajută reciproc în toate momentele vieții. Cei care își afirmă afecțiunea, atenția și grija doar la bucurii și mari succese, refuzând să ajute în momentele grele ale existenței, sunt de fapt oameni în care nu-și poate pune nimeni nădejdea. Prietenul adevărat se întâlnește foarte rar, deși adeseori avem dispoziția de a-i numi astfel pe mulți. Prietenia înseamnă, de fapt, slujirea cu jertfelnicie a celuilalt, după modelul oferit de Mântuitorul, Care a slujit tuturor. 

Domnul Hristos i-a numit pe ucenici la un moment dat prieteni: De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute (Ioan 15, 15).

Slujirea semenului când se află la ananghie, nu doar atunci când este fericit și aplaudat de toți, este caracteristica esențială a adevăratei prietenii.

De multe ori nu găsim timp și nici iubire pentru a merge să vizităm apropiații ori străinii la spital, iar uneori nici măcar părinții. Sunt frecvente cazurile părinților aban­donați de propriii copii... Cum se pot numi aceștia fii, chiar și atunci când sunt plecați departe și invocă felurite pretexte pentru liniștirea conștiinței lor? Cum se pot numi prieteni și ajutători ai părinților dacă nu le sunt alături nici măcar în momentele grele ale vieții? Cu regret constatăm adevărate drame în viața oamenilor care nu au măcar patru prieteni în ziua din urmă a trecerii lor din lumea aceasta. Sunt foarte multe înmormântări în orașele aglomerate, unde întâlnim câțiva oameni, iar unele persoane sunt îngropate după îndelungat timp de către primării sau oameni binevoitori, care înțeleg că înaintea lui Dumnezeu este prețuită mult o astfel de faptă bună.

Prietenia se arată mai ales în momentele dificile ale vieții, atunci când suntem în suferință, boală, când ne aflăm în ultimele zile ale vieții ori într-un impas greu, pe care nu reușim să-l depășim. Prietenia a devenit o floare foarte rară, asemenea celor protejate de lege. Trebuie râvnită prietenia cu sfinții, pentru că ei sunt prietenii adevă­rați, în timp ce de multe ori oamenii au atitudini care uimesc prin egoism, răutate, indiferență și trădare.

Biserica recomandă întotdeauna ca oamenii credincioși să-și caute prieteni mai buni decât ei, mai râvnitori, mai postitori sau rugători, care să-i ajute pentru a străbate, măcar în parte, drumul greu al vieții.

Mântuitorul Hristos i-a spus slăbănogului: Iertate sunt păcatele tale! (Matei 9, 2), iar după un timp avea să le poruncească ucenicilor să lege și să dezlege păcatele celor pe care îi vor întâlni și care vor primi învățătura Sa: Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 23).

Iertarea păcatelor o dăruieşte numai Dumnezeu. Rugăciunea de dezlegare a celor adormiți, într-un paragraf inspirat, ne spune: deși suntem nevrednici, am primit putere să facem aceasta, pentru că Mântuitorul a dat ucenicilor puterea de a ierta păcatele celor care vin și cer cu stăruință aceasta. Însă noi, deși avem posibilitatea de a ne apropia de Domnul, refuzăm adeseori, chiar și în ultima clipă a vieții, să ne întoarcem la El pentru a ne ierta păcatele. Nu ne rămâne decât posibilitatea de a cere cu stăruință șter­gerea datoriilor noastre, oricât de multe s-ar fi adunat.

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată cât de importantă este puterea tămăduitoare a Domnului, pe care au căutat-o cei din vremea Lui, care nu mai aveau nici o nădejde de vindecare, de schimbare a vieții, dar au primit ca răspuns al credinței lor darul vindecării, atât de prețios atunci și totdeauna, în istoria învolburată a lumii. 

Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28, 18). Această putere din cer și de pe pământ a Mântuitorului avea să o împartă ucenicilor, mai cu seamă atunci când, suflând asupra lor, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20; 22, 23). Puterea din cer și de pe pământ, a vindecării, a păcii și iubirii, de care au nevoie inimile oamenilor, și aceea a iertării păcatelor sunt esențiale în viața noastră. Nimic nu ne este mai de folos decât cele primite de la Mântuitorul Iisus Hristos. 

Mai învățăm că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință (Luca 1, 37). La El toate sunt cu putință, după cum toate sunt cu putință omului credincios, celui care-și pune nădejdea în Dumnezeu și Îl caută pe El. Puterea lui Dumnezeu este nemărginită în comparație cu puterile limitate ale oamenilor, ale medicilor, ale celor care se consideră înțelepți, ignorându-L pe Dumnezeu. 

Evanghelia este și o frumoasă lecție de prietenie. Câți dintre noi mai află timp pentru a-și lăsa acti­vi­tățile, problemele și chiar urgen­țele și de a merge cu un prieten la medic, la biserică, ducându-l la Taina Sfântului Maslu, ori pe drumul din urmă al vieții, către mormânt. Găsim mereu pretexte, iar prieteniile se transformă de multe ori în amintiri, nemaifiind slujitori ai celor aflaţi în suferință, așa cum a fost cazul, de o rară frumu­sețe spirituală, al prietenilor slăbănogului din Capernaum.

Evanghelia ne aduce iarăși aminte că Mântuitorul Hristos, Doctorul care vindecă sufletele și trupurile, iartă păcatele și este singurul care iubește cu adevărat pe cei în sufe­rin­ță și întristare grea.

Rugăm pe Mântuitorul Hristos să ne dea iertarea păcatelor și mai ales să ne ofere prietenia Lui, să ne îndrume ca permanent să privim la cei patru bărbați din Evanghelie, care l-au adus pe slăbănog înaintea Domnului. Faptele bune săvârșite față de cei care au nevoie de ajutorul nostru sunt singurele care vor merge cu noi dincolo, întru Împărăția lui Dumnezeu.