Suferinţă şi misiune

Pentru creştinul ortodox, lumea aceasta înainte de a fi terenul unei misiuni este prilejul unei imense suferinţe. De abia din această suferinţă se naşte nevoia imperativă de misiune, atât cât îi e dat fiecăruia în putere s-o facă.

Creştinismul înseamnă, desigur, o mare bucurie, cea mai mare posibilă, aceea a întâlnirii, a împrietenirii cu Hristos Dumnezeu. Dar cu cât o bucurie este mai mare, cu atât este mai mare şi dorinţa de a o comunica, de a o trăi în comuniune. Faptul că mulţi de lângă tine, unii atât de dragi sufletului tău, nu împărtăşesc această bucurie, sau chiar o refuză, devine devorator, chinuitor. Începi să-i înţelegi mai bine atât pe Moise („Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” - Ieşirea 32, 32), cât şi pe Sfântul Pavel („… că mare-mi este întristarea şi necurmată durerea inimii; căci aş fi dorit ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos de dragul fraţilor mei…” - Romani 9, 2-3).

Atâta timp cât priveşti lucrurile în abstract sau în legătură cu cei care-ţi sunt mai depărtaţi, poţi să le judeci mai detaşat, cu oarecare uşurinţă şi uşurătate. Dar, la un moment dat, se petrec tragedii duhovniceşti în imediata ta apropiere, mari căderi sau mari devieri ale celor pe care-i iubeşti mai mult decât pe un simplu aproape, se întâmplă să-ţi moară cineva, foarte apropiat, neîmpăcat cu Dumnezeu. Şi totdeauna într-o asemenea situaţie te simţi slab, şi nevolnic, şi mai ales vinovat. Ce-ai făcut pentru ei? Cât ţi se datorează ţie din eşecul legăturii lor cu Dumnezeu? Cum vei da seama pentru tot ce n-ai făcut pentru ei? Sigur, sunt şi din aceia care se vor fi simţind cu conştiinţa împăcată în astfel de situaţii şi, adesea, poate pe bună dreptate. Ferice de ei!

Pe de altă parte, în Scriptură sunt cuvinte grele şi de neschimbat, de neînlocuit - „Că tot cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă” (Matei 12,50) sau „Pe omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, îndepărtează-l, ştiind că unul ca acesta s-a înstrăinat şi rătăceşte-n păcat, osândit de sine însuşi” (Tit 3, 10-11).

Până când deci vom merge alături de cei apropiaţi şi dragi nouă care-L refuză pe Hristos? În nici un caz nu putem, şi să vrem, să ne substituim lui Hristos (aceasta vrea să vă înveţe, printre altele, şi Dostoievski, prin eşecul minunatului prinţ Mîşkin). Şi totuşi, Scripturile trebuie interpretate în duhul lor, în complementaritatea afirmaţiilor lor antinomice. „Răbdare, răbdare şi iarăşi răbdare” era învăţătura Părintelui nostru sfânt Paisie de la Sihăstria. O răbdare însoţită de o nădejde pe măsură (abdicarea de la nădejde este păcat împotriva Duhului Sfânt!). Numai dreapta judecată, căpătată prin îndelunga experienţă duhovnicească, ne va învăţa care este graniţa răbdării în aşteptarea trezirii la Hristos a celui de lângă noi. Şi apoi, ştim noi să mustrăm, am ajuns la acea statură duhovnicească, încât mustrarea noastră să fie făcută, cu adevărat, întru iubire şi să aibă putere? „Urmăriţi iubirea!” ne spune Apostolul (1 Corinteni 14, 1), de la iubire nu e îngăduită abdicarea, oricât am cădea din ea, adesea.