Suntem răspunzători de-a pururi…

Cum o fi fost ziua de 31 iulie 1944 când Antoine de Saint Exupéry, plecat într-un zbor de recunoaştere deasupra Mării Mediterane, nu s-a mai întors, ca şi cum înaltul l-a recuperat spre îmbogăţire? În 1998 au fost găsite brăţara pe care îi era înscris numele său şi câteva fragmente de avion. Avea 44 de ani şi a lăsat literaturii lumii cărţile "Citadela", "Zbor de noapte", "Pământul oamenilor", îndeosebi capodopera "Micul Prinţ", ca un testament ce a văzut lumina tiparului cu un an înainte de plecarea dintre noi. Cartea s-a bucurat de succes, a fost tradusă în peste o sută de limbi, semn că sunt încă mulţi dintre noi care mărturisesc împreună cu Micul Prinţ: "Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede". Altfel, "viaţa este viaţă şi atâta tot", dar să nu uităm că numai limbajul "o ordonează sau o complică, o luminează sau o întunecă, o diversifică sau o unifică".

Altele-s timpurile ameţitoarelor schimbări, când fiecare îşi strigă în deşert efemerul triumf şi înţelesul de neînţeles se face. Micul Prinţ pare a nu-şi găsi locul în vălmăşagul evenimentelor care se anulează unul pe altul într-un mare bâlci al deşertăciunilor unde ne rătăcim de noi înşine sub vicleanul drapaj al afirmării identităţii. Ei bine, Micul Prinţ, acest poem filosofic de o perpetuă actualitate închinat omului şi omenităţii, aminteşte că "sunt din copilăria mea ca dintr-o altă ţară", că "toţi oamenii au fost cândva copii" chiar "dacă puţini dintre ei îşi mai amintesc de asta". Ea apare dintr-odată, uimindu-ne cu rugămintea de a-i "desena" o oaie, şi nu una oarecare, ci "care să trăiască mult". E începutul unui drum de "învrăjire a lumii", pe care iubirea se însoţeşte într-o continuitate fiinţială cu grija şi răspunderea pecetluite cu darul, din prinos, nu din prisos, întemeietor de rost spre a fi vrednici de binecuvântarea înveşnicirii. "Floarea pe care nimeni nu o vede creşte dintr-o sămânţă nu ştie de unde, şi îngrijită, ocrotită îşi arată splendoarea care cucereşte sufletul copilului, îl umple de încântarea de a fi. E o întâlnire mirabilă cu sine care se vrea a fi înţeles printr-o generoasă deschidere spre tot ceea ce-l înconjoară, anume spre a se dumiri. Micul Prinţ îşi părăseşte mica lui planetă, trece prin altele şapte, pentru a ajunge, într-un târziu, pe pământ. Întâlneşte mai întâi şarpele, cel cunoscător a toate, "vorbeşte în enigme" pentru că le dezleagă pe toate. Trezorierul enigmelor înţelege gândul copilului cu plete de aur venit de pe o altă planetă şi punând încăpăţânat mulţime de întrebări, cum că stelele sunt lumini ale cerului, ca fiecare, cândva, să şi-o găsească pe a sa… Mai departe, ajuns la grădina de trandafiri, toţi aidoma florii lui, îşi simte nobleţea ruinată şi se refugiază în tainicul tărâm al lacrimilor". De la vulpea care tocmai trecea prin preajmă învăţa de ce şi cum "floarea lui este fără seamăn". A îngrijit-o cu drag şi îndelungă răbdare, a ascultat-o cum râdea şi cum plângea, încet-încet plămădindu-l pe "a fi" din "a avea". Se deschide o zare de-nţeles când află că "numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi fie atât de preţioasă"; o scoate din anonimatul cifrelor şi o înalţă la demnitatea fiinţării. Asta cere însă un ritual, cel al îmblânzirii, o rupere din şirul amorf al întâmplărilor într-un exerciţiu al răbdării, al grijii, al dăruirii pentru că "nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim".

Preocupaţi de "lucruri importante", oamenii mari au uitat ce-nseamnă a îmblânzi: "Ei cumpără de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni". Aşa că nu ştiu nici că îmblânzirea, o dimpreună trăire poartă neapărat spre răspundere: "Eu sunt răspunzător de floarea mea", şi mai mult: "Suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim". Într-un timp secularizat, pe lunecuşul profitului şi succesului, al falselor străluciri, răspunderea a fost expulzată dincolo de perimetrul faptelor cotidiene şi rezultatele le vedem. Micul Prinţ se încăpăţânează să ne arate că răspunderea este şi rămâne o măsură a iubirii şi grijii pentru celălalt devenit parte din propria fiinţă. Altfel, floarea ar putea muri, iar atunci ar fi "ca şi cum, dintr-odată, toate stelele s-ar stinge". "Şi nici asta nu e important?" Neîndoielnic este, poate cel mai important, căci s-ar putea ca oamenii, ajunşi la sfârşitul călătoriei pe acest pământ, să nu mai aibă cum a-şi găsi locul care e în lumină. Cu Micul Prinţ mai deprindem că durerea despărţirii, ca oricare altele, trece şi rămâne fericirea de a ne cunoaşte, biruinţă asupra uitării printr-un alt mod de a fi "de-a pururi prieteni". Totul se desăvârşeşte în dar şi Micul Prinţ dăruieşte autorului şi fiecăruia dintre noi zâmbetul său ca un clinchet de clopoţel, umplând cosmosul întru bucuria de a fi împreună. Scrie undeva Saint Exupéry: "Dacă ceea ce primeşti îţi poate fi furat, cine ar putea să-ţi fure ceva ce dăruieşti? Te îmbogăţeşti prin ceea ce dăruieşti şi îţi îmbogăţeşti chiar puterea de a dărui".

A dărui este actul care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu, Cel care întâiul şi neîncetat dăruieşte şi se dăruieşte - ne dăruieşte, viaţă, iubire, libertate şi fiecare zi cu tot ceea ce e de folos să descoperim "împărăţia cerurilor" din noi. De greşesc, iertare îmi cer, dar cred că secularizarea cu tot cortegiul ei nefast se retrage în faţa acestui copil care ne ştie şi ne arată că "ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor", că "limpede nu vezi decât cu inima".