Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Tableta de observator: În iulie, la Războieni: înfrângere sau victorie?
În fiecare an, în iulie, când prăznuim trecerea la cele veşnice a Sf. Voievod Ştefan cel Mare, sute de credincioşi, ierarhi şi zeci de preoţi merg să se închine la mormântul său de la Mănăstirea Putna.
În iulie, toate drumurile duc la Putna
Anul acesta este cu atât mai semnificativ cu cât sărbătorim 550 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a domnitorului. Iulie este, aşadar, luna în care toate drumurile celor pasionaţi de istorie, politică, religie, cultură, călătorii şi chiar ştiintă militară duc la Putna. Pentru că, deşi au trecut atâtea veacuri, Ştefan cel Mare a rămas cu aceeaşi cinstire în inima fiecărui român.
Şi totuşi...
Şi totuşi, până la Putna este Războieni sau Valea Albă. Cel puţin pentru preoţi, pentru istorici şi pentru militari, este mai important să ştim ce a fost la Valea Albă în 1476 şi de ce trebuie să trăim emoţional mai degrabă la Războieni decât la Putna.
Despre cele s-au întâmplat, în urmă cu 531 de ani, la Războieni când, în vara lui 1476, „aici s-a dat - cum spunea Mihail Sadoveanu - cea mai crâncenă bătălie din veacurile Moldovei“, s-a scris destul de mult, până în prezent, în literatura de specialitate.
Cercetări de ultimă oră, noi descoperiri arheologice, interpretări actuale ale inscripţiilor şi pisaniilor - unele dintre ele aduse în premieră la cunoştiinţă cu prilejul diferitelor manifestări omagiale organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în anii care s-au scurs de la canonizarea binecredinciosului voievod în 1992 - ne îndeamnă să stăruim asupra evenimentelor de atunci. Pentru că o altă lumină se răsfrânge acum peste acel iulie al anului 1476, o lumină care ne spune: Ştefan cel Mare nu a fost înfrânt la Războieni!
Dar, pentru a ajunge la argumentele acestei afirmaţii, să facem o scurtă incursiune în timp.
Invazie în Moldova
Înspăimântat de trista veste pe care o primise de la Podul Înalt, unde Soliman-Paşa fusese învins, Mahomed al II-lea, cel ce desfiinţase pentru totdeauna Imperiul Bizantin, plănuieşte o nouă invazie în Moldova. Astfel, cucereşte tot ţărmul nordic al Mării Negre, devine suzeran al hanului tătar, având toate puterile conceperii şi declanşării unei campanii de cucerire spre centrul Europei. Pe drumul plănuit, doar Moldova îi stătea în cale. Aşa că, în martie, padişahul părăseşte Constantinopolul şi merge la Adrianopole, unde concetrează trupele, apoi mărşăluieşte spre Sofia, creând impresia că Imperiul Otoman va ataca centrul şi vestul continentului. Singurul care nu poate fi indus în eroare este Ştefan cel Mare. Acesta îi trimite solii cu cererea de a nu ataca Moldova, insistenţele nefiind însă luate în seamă de cuceritorul Constantinopolului, care plănuieşte campania sa militară tocmai pe timpul... campaniei agricole, deci când se putea asigura subzistenţa ostaşilor şi a animalelor de tracţiune, nu ca în iarna lui 1475, când lipsa hranei şi vitejia moldovenilor le-au cauzat înfrângerea.
Cea mai mare armată din Europa
În pofida diverselor cifre (100.000, 150.000 sau 200.000) consemnate în cronici, cercetătorii au concluzionat că spre Moldova se îndrepta cea mai mare armată pe care Europa o cunoscuse în toată istoria sa. Din ea făceau parte tătarii, precum şi oştile lui Laiotă Basarab. Era pentru prima dată când turcii reuşeau să organizeze o coaliţie de forţe împotriva Moldovei.
Unor trupe atât de numeroase, Ştefan nu le putea opune decât cel mult 40.000 de oameni. Nu mai avea sprijinul secuilor şi al polonezilor. De aceea a şi întărit Hotinul, Cetatea Neamţului şi Suceava. După care, în câteva rânduri, i-a atacat pe tătarii ce tot treceau Nistrul ca să prade avutul Moldovei. În cele din urmă, i-a înfrânt în zona de sud a Moldovei de dincolo de Prut. De acum, otomanii puteau fi urmăriţi de către corpurile de călăreţi moldoveni, informându-l pe domnitor despre toate mişcările lor. Pe de altă parte, oastea otomană a mărşăluit, multă vreme, prin ţinuturi pline de primejdie, căutându-l timp de 40 de zile pe Ştefan, pentru a angaja bătălia decisivă. Însă Ştefan, aşezat într-un loc sigur, îşi pregătea căile pentru retragerea în caz de forţă majoră (este şi acesta un mod de abordare a unei bătălii când doreşti să cruţi vieţile oamenilor).
Autoînfrângere tactică şi nu strategică
Pe scurt - rostul acestor rânduri, nefiind de a face o descriere a bătăliei din vara lui 1476 -, oştile otomane s-au apropiat de Cetatea Neamţului, de unde s-au îndreptat către locul unde se ştia a fi Ştefan. Speriat de primul eşec al oastei Anatoliei şi Rumeliei, „însuşi Mahomed - cum spunea un cronicar -, luând scutul de apărare în mâinile sale, a dat pinteni calului, conducând personal cel de-al treilea atac, produs la căderea întunericului. În acel moment, când cei 10.000 - 12.000 de moldoveni erau puternic atacaţi, Ştefan a început retragerea. Cunoscând bine locurile, iar pădurea fiind o continuare naturală a taberei lor, moldovenii au putut să se retragă în ordine, la adăpostul codrilor şi al nopţii.
Acesta a fost momentul care a determinat pe cronicarii timpului, dar şi pe istoricii de azi, să considere că Ştefan a fost înfrânt. „Dacă se acceptă acest termen - este de părere cercetătorul A. Minuţ din Piatra Neamţ - trebuie să specificăm că e vorba de o autoînfrângere tactică şi nu strategică“. Are dreptate. A pierde o bătălie nu înseamnă a pierde războiul, spun militarii. Valea Albă a fost un moment tactic şi nu unul strategic. Sigur că, pentru aureolarea „înălţimii sale serenisime“, s-a creat iluzia scriptică postfactum că turcii au învins. Chiar şi cifra pierderilor otomane, de 30.000, este exagerată şi contrazisă de ultimile cercetări arheologico-antropologice. Se desprinde deci ideea că la Războieni a fost vorba de o retragere tactică, în vederea aplicării planului strategic. O înfrângere mai mult sau mai puţin severă i-ar fi permis lui Ştefan, în condiţiile evului mediu, refacerea rapidă a oastei sale şi aplicarea loviturii fatale oastei otomane.
Fără a cuceri o cetate
Pe de altă parte, şocul pe care această bătălie l-a avut pentru oastea otomană urma să cântărească mult în desfăşurarea ulterioară a campaniei. Aceasta ne-o demonstrează şi faptul că, după luptă, otomanii au rămas pe loc, să se odihnească, timp de trei zile. Ei nu au avut rezerve fizice şi morale pentru a-l urmări pe Ştefan, care, într-un timp relativ scurt, a adunat în jurul său peste 16.000 de oameni, în marea majoritate călăreţi, o oaste capabilă de deplasări rapide, care ştia locurile tăinute de unde se putea aproviziona - deci, în deplinătatea forţei sale de luptă -, cu ajutorul căreia i-a putut lovi pe duşmani. Foametea şi spaima morţii l-au constrâns pe omul care visa să realizeze fapte demne de a fi comparat cu Alexandru cel Mare să ordone retragerea fără a cuceri vreo cetate.
Tot din punct de vedere militar, judecând lucrurile, putem spune că o campanie militară se socoteşte câştigată atunci când se realizează scopul pe care şi l-a propus cel care a dezlănţuit-o. Sultanul a vrut să cucerească Moldova şi să-l înlocuiască pe Ştefan. Acest ţel nu a fost atins, deci campania, nu numai din punct vedere militar, dar şi politic, a fost pierdută de Mahomed al II-lea.
Biserica de la Războieni - mărturie a biruinţei
Faptul că excelenţa sa politică şi militară s-au întâlnit armonios în sfinţenia omului - după cum vom consemna în numărul viitor - ne arată, şi din acest punct de vedere, un Ştefan cel Mare conştient de biruinţă şi nu marcat de înfrângere.
Mai ales acum, când ştim mai limpede şi mai profund aproape totul în legătură cu biserica-mausoleu de la Războieni, ridicată de Sf. Voievod Ştefan cel Mare în 1496, pentru sufletele celor morţi în luptă. Chiar dacă nu se impune prin proporţii şi monumentalitate, biserica de la Războieni - Valea Albă se înscrie printre marile valori ale patrimoniului istoric şi artistic românesc, dăinuind peste veacuri ca un simbol al dragostei de libertate şi al spiritului de sacrificiu care a înnobilat întotdeauna poporul român.