Taborul - sălașul pământean al Luminii cerești

De fiecare dată când am mai fost în Țara Sfântă mi-am dorit să ajung pe Muntele Tabor, dar împrejurările fost-au potrivnice. În popasul de la începutul lui mai 2023 părea să se aștearnă făgăduitor drumul spre către acest topos, pe care închipuirea mea îl proiectase mereu majestuos în fața privirii gândului. Contururile erau însă mereu fugoase și ceea ce prindea chip se risipea ca o nălucă în aceeași fulgerare a secundei. Așa cum viața mă învățase că fiecare lucru, de e să se întâmple, are un timp al său, nu-mi pierdusem nădejdea. Acelui râvnit moment al confruntării vedeniilor imaginației cu realitatea îi sunase ceasul. Cu Ionuț, băiatul meu, la volan, cu mine în dreapta și Cristina, nora mea, și cei doi nepoți, Sara Daria și David, pe bancheta din spate, neașteptat de cuminți, urcam pe drumuri înguste, răsucite amețitor, cățărându-se năuce parcă spre nicăieri. Era traseul indicat de GPS Primejdios. Lăsa impresia nu că duce spre nicăieri, ci spre prăpăstii fără de capăt, gata să ne înghită. Mă gândeam în sinea mea, sub apăsarea tăcerii ce ne cuprinsese pe toți în laț, cum or fi urcat cu milenii în urmă cei pe care îi chemase Domnul pe Tabor spre a le arăta sfințenia Fiului Său, Iisus, înveșmântându-L în odăjdiile de Lumină a Luminilor. Eram din ce în ce mai temător că nu mi se va îngădui nici de această dată să ating acest pisc al scaldei celei sfinte ca într-o cristelniță a Înalturilor. Îngrijorat că nu vom putea ieși la liman, Ionuț a făcut cale întoarsă și eram încredințat că dorința vederii Taborului va fi iar zădărnicită. N-a fost defel așa, pentru că, apucând pe un alt itinerar, mai prietenos, am ieșit spre toposul visat. Întâi și întâi am trecut dintr-o lume în alta, din uscăciunea și ariditatea pietrei calcinate, am dat în Eden, în întinsa și policroma câmpie a Esdrelonului, cu livezile de un verde emailat al portocalilor și lămâilor, unduind bucuroase sub un soare cu atingeri de catifea, despărțite de lanuri întinse de grâie în pârg, alcătuind laolaltă fabuloase cergi, poftindu-te la popas și uitare de sine. Ne aflam în grădini ale raiului și din plasma lor se ițea o mătăhăloasă ridicătură sub sarică mițoasă de oaie, nu de taur, cum au numit arabii această răzvrătire a șesului spre a atinge măcar iluzoriu bolta nemărginirii cerești.

Iute începeam urcușul, nu pieptiș, ci în șerpuiri mai domoale, ce înlănțuie trupeșa înălțime, adică Taborul, cum însemnează cuvântul în aramaică. 560 de metri, altitudine unde ițirea către înalt se sfârșește într-o întindere plată, lungă de 1.200 de metri și lată de 400. De aici, de pe această căpățână ca de cetate, câmpia, ce o îmbrățișează, se unduiește lin ca o mare sub bătaia brizei. Culorile cele smălțuite capătă intensitate de brocart prețios. Cerul de deasupra se boltește semeț, dar simțământul că-l poți atinge e copleșitor de-a dreptul. Teluricul și celestul se împreună, întrupând măreția în expresia sa sublimă. Taborul nu e doar o gigantescă alcătuire geologică, ci mai ales un loc al îndumnezeirii umane.

Muntele acesta a fost sortit ca vatră a faptelor istorice. Ceea ce s-a petrecut cu 40 de zile înainte de începerea Pătimirilor Mântuitorului l-a transformat într-un sanctuar al sacralității. Multe și însemnate istorii se scriseseră pe Tabor și în mirabila câmpie de la poalele lui. Una de răsunet a fost victoria celor 10.000 de soldați israeliți, porniți în luptă la chemarea profetică a Deborei, împotriva asupritoarei stăpâniri a regelui cananean Iabit. Întâmplarea cu adevărat mirabilă s-a săvârșit atunci când Iisus a urcat pe creștetul Taborului, avându-i lângă Dânsul pe Petru, Ioan și Iacov. Scrierea evanghelică descrie cu slovă de aur momentul Schimbării la Față, al arătării către Lume, prin glasul de tunet al lui Dumnezeu, al naturii divine a lui Iisus. „Și pe când Se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Și iată doi bărbați vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie, și care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim.” Pagina evanghelică din Luca și Matei deapănă mai departe istoria, atingând momentul de culminație al rostirii dumnezeiești: „...s-a făcut nor și i-a umbrit și ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Și glas s-a făcut din nor, zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel ales, de El să ascultați»”.

Cărțile cele sfinte nu numesc Taborul drept sălaș al acestei minunate transfigurări. Tradiția apostolică l-a desemnat ca scenă a memorabilului episod biblic. În anul 348, Sfântul Chiril, Episcop al Ierusalimului, l-a consacrat ca atare. De atunci s-au zidit aici primele biserici, altare de rugă și cinstire a acestui moment al Revelației, acele colibe la care se gândise Petru ca adăpost de ședere pentru ­Iisus, Moise și Ilie și ucenicii Domnului. Bisericile acestea au fost sortite pieirii, trecute prin foc și sabie, dar au renăscut mereu dăinuitoare. Pe urmele celor care au fost, ce se zăresc încă, s-au ridicat minunatele așezăminte ce-s casa Domnului și Slava Lui prin chipeșa lor configurare. Una e Mănăstirea Ortodoxă, ctitorie românească a cuviosului Irinarh Rosetii, ziditor al chinoviei Horaiței, statornicit în Țara Sfântă din 1843. După cei cinci ani de nevoință la Nazaret, acest monah din cei aleși a ctitorit un schit pe Muntele Tabor, cu o obște de 12 viețuitori, dobândind renumele de vestit isihast în Țara Sfântă. Întemeietor vocațional, cuviosul Irinarh a purces în 1859 la înălțarea pe ruinele unei bazilici din veacul al XIII-lea a unei biserici falnice, pe măsura însemnătății locului, zidire pe care nu a putut-o duce la sfârșit decât pe jumătate, fiind chemat la Domnul în ziua de 26 decembrie a respectivului an. Dar pregătise un vrednic ucenic, pe arhimandritul Nectarie Banul, care i-a împlinit vrerea. S-a ivit din piatră rostuită o siluetă ce-și atrage atenția la exterioritate prin simplitatea de loc primordial, aidoma edificiilor de închinare din zorii creștinismului, iar lăuntric prin atmosfera imnică și iluminarea taborică. E podoabă din cele scumpe, ce împă­rățește într-un paradisiac univers vegetal, cu îmbietoare deschidere spre urieșenia câmpiilor elizee. În cealaltă parte a imensului platou te întâmpină un alt nestemat, menit a marca Schimbarea la Față a Mântuitorului. E biserica franciscană, concepută de cel care a fost considerat arhitectul Țării Sfinte, italianul Antonio Barluzzi, autorul unor lăcașuri sfinte de o valoare inestimabilă precum Biserica Națiunilor din Grădina Ghetsimani de la Ierusalim. Biserica de pe Tabor datează din 1923 și s-a construit pe ruinele altor zidiri bisericești distruse de pustiitoarele războaie ce au răvășit locul acesta. Așezământul franciscan are monumentalitate de templu, aidoma mai tuturor creațiilor lui Barluzzi, presărate în punctele cele mai încărcate de amintiri ale patriei lui Iisus. Se simte în toată alcătuirea duhul acelui moment simbolic. E impregnat în întreaga cuprindere a splendidei plăsmuiri. Te regă­sești, pășind pe sub cupolele grandioase, pe sub arcadele învolte, în atmosfera colibelor din scrierea evanghelică și mai ales te împre­soară Lumina cea curată și strălucitoare a Cerului și cea din argint învăpăiat, revărsată dinspre impresionantul mozaic ce înveșmântă calota de deasupra Altarului aidoma unui soare ce-și deșartă ciutura plină de Lumina îndumnezeită.

Ieși din biserică, legănat de norul cel luminos, și de pe o terasă plutești în depărtări. Peste tot, cât zărește privirea, pulsează Lumina cea Sfântă, împodobind cu broderii nepereche ținutul din care iscatu-s-a legendarul Tabor, sălaș al Luminii cerești fără de contenire izvorâtoare. Mulțumesc Domnului pentru darul ce ni s-a oferit, deschizându-ne porțile spre a intra pe acest tărâm al comorilor cele fără de moarte. Potrivniciile, până la cea din urmă, când cerberii nu ne îngăduiau intrarea, aflându-ne în apropiere de ora închiderii, s-au risipit ca și cum n-ar fi existat vreodată. În suflet ni s-a așezat merindea spre cuminecare cât vom fi pe pământ. Urcând spre tării, trag nădejde că vom duce cu noi miresma fără seamăn a Luminii, căreia i-am simțit, aici, pe Tabor, adierea serafică. Am avut privilegiul de a ne împărtăși din potirul în care sălășluiește întru vecie duhul Schimbării la Față. Hagialâcul nostru se rânduia binecuvântat și sub semnul neuitării.