Ne vine greu să înțelegem atunci când oamenii aleg să nu facă nimic într-o situație dată. Atunci când refuză efectiv să ia decizia de a acționa, iar, uneori, fără să mai aștepte un rezultat, abandonează problema definitiv. În ochii celor care acționează indiferent de consecințe, omul care temporizează lucrurile, care împiedică deliberat exercitarea unei alegeri câtă vreme lucrurile nu s-au limpezit complet, este considerat un laș, un neputincios, o persoană vrednică de dispreț. Istoria însă nu ne minte niciodată: de multe ori tocmai cei care și-au păstrat cumpătul până în ultima clipă, fără a ceda presiunilor exercitate de oamenii din jur, de contextul evenimentelor sau de propriile impulsuri, au fost cei care au și transformat marile probleme în oaze imense de reușite. Ne aducem aminte, de exemplu, de faimosul conducător roman Fabius Maximus, cel care, prin strategia sa de amânare deliberată a războiului cu generalul cartaginez Hannibal, a reușit să câștige un conflict care amenința să pună capăt Romei antice și dezvoltării acesteia într-un mare imperiu. Și-a câștigat porecla de „Cunctator” - cel care amână - dar o putem considera o glumă la adresa lui sau un omagiu pentru răbdarea și strategia, pentru planificarea impecabilă și priceperea de care a dat dovadă?
Tăcerea și smerenia
Una dintre întrebările cele mai frecvente care apar în întâlnirile dintre bătrânii Patericului și cei care aveau întrebări este interogația directă și fără prea multe precizări: Ce să fac? Iar acești înțelepți răspundeau cel mai adesea particularizând tezaurul Bisericii pentru cei aflați în căutare. Ceea ce indicau asceții era, cel mai adesea, valoarea cea mai importantă, care poate ordona întregul univers spiritual. Îndrumările bătrânilor alcătuiesc de multe ori un program spiritual concentrat, suficient de dens încât să aibă nevoie de o viață întreagă pentru a putea fi pus în aplicare.
În felul acesta, la avva Sisoe a venit un frate care l-a întrebat direct și fără nici un fel de contextualizări ori particularizări: Ce să fac? Iar bătrânul răspunde: „Lucrul pe care îl cauți este tăcerea lungă și smerenia. Căci este scris: Fericiți cei ce stăruiesc în smerenie. Așa poți rezista”.
Pentru a înțelege sfatul bătrânului, putem începe de la indicația finală. E legitim să bănuim că cel care punea întrebarea se găsea în criză. Foarte probabil ajunsese în punctul în care simțea că este gata să renunțe. Forțele sale irosite se epuizau încet. Zdrobit de dificultăți, se mulțumește să întrebe doar ce să facă. Ceea ce nu fusese exprimat direct de frate a fost intuit de avva Sisoe, care vede că eforturile ascetice sunt haotice și fără o direcție clară. Prin urmare, îi trasează o direcție, cu două componente. În primul rând îi arată că „tăcerea lungă” este o valoare. Prea adesea ne irosim vorbind în deșert. Încercăm să ne mascăm singurătatea vorbind. Încercăm să ne alinăm durerile vorbind. Încercăm să ne justificăm acțiunile și să ne curățăm imaginea publică și, prin urmare, vorbind. Cel mai adesea vorbim atât de mult și investim bavardajul cu speranțe goale, care nu se împlinesc niciodată. Rămânem goi, singuri și obosiți. Dacă vrem să rezistăm în fața vitregiilor cu care inevitabil ne confruntăm, e de mare folos să ne împrietenim cu tăcerea lungă. Să o facem parte din viața noastră pentru multă vreme.
Iar alături de tăcere, e nevoie să căutăm smerenia. Poate că tăcerea îndelungată nu este decât o formă de pregătire pentru smerenie. Iar smerenia nu este vreun accident biografic, ci e nevoie să devină o caracteristică definitorie a creștinului. Tăcerea și smerenia împreună pot să configureze întreaga viață a unui creștin asumat. Împreună, cele două se pot dovedi sursa cea mai importantă pentru rezistența în fața tuturor greutăților inevitabile.
.jpg)
