Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Tăcerea și smerenia
Una dintre întrebările cele mai frecvente care apar în întâlnirile dintre bătrânii Patericului și cei care aveau întrebări este interogația directă și fără prea multe precizări: Ce să fac? Iar acești înțelepți răspundeau cel mai adesea particularizând tezaurul Bisericii pentru cei aflați în căutare. Ceea ce indicau asceții era, cel mai adesea, valoarea cea mai importantă, care poate ordona întregul univers spiritual. Îndrumările bătrânilor alcătuiesc de multe ori un program spiritual concentrat, suficient de dens încât să aibă nevoie de o viață întreagă pentru a putea fi pus în aplicare.
În felul acesta, la avva Sisoe a venit un frate care l-a întrebat direct și fără nici un fel de contextualizări ori particularizări: Ce să fac? Iar bătrânul răspunde: „Lucrul pe care îl cauți este tăcerea lungă și smerenia. Căci este scris: Fericiți cei ce stăruiesc în smerenie. Așa poți rezista”.
Pentru a înțelege sfatul bătrânului, putem începe de la indicația finală. E legitim să bănuim că cel care punea întrebarea se găsea în criză. Foarte probabil ajunsese în punctul în care simțea că este gata să renunțe. Forțele sale irosite se epuizau încet. Zdrobit de dificultăți, se mulțumește să întrebe doar ce să facă. Ceea ce nu fusese exprimat direct de frate a fost intuit de avva Sisoe, care vede că eforturile ascetice sunt haotice și fără o direcție clară. Prin urmare, îi trasează o direcție, cu două componente. În primul rând îi arată că „tăcerea lungă” este o valoare. Prea adesea ne irosim vorbind în deșert. Încercăm să ne mascăm singurătatea vorbind. Încercăm să ne alinăm durerile vorbind. Încercăm să ne justificăm acțiunile și să ne curățăm imaginea publică și, prin urmare, vorbind. Cel mai adesea vorbim atât de mult și investim bavardajul cu speranțe goale, care nu se împlinesc niciodată. Rămânem goi, singuri și obosiți. Dacă vrem să rezistăm în fața vitregiilor cu care inevitabil ne confruntăm, e de mare folos să ne împrietenim cu tăcerea lungă. Să o facem parte din viața noastră pentru multă vreme.
Iar alături de tăcere, e nevoie să căutăm smerenia. Poate că tăcerea îndelungată nu este decât o formă de pregătire pentru smerenie. Iar smerenia nu este vreun accident biografic, ci e nevoie să devină o caracteristică definitorie a creștinului. Tăcerea și smerenia împreună pot să configureze întreaga viață a unui creștin asumat. Împreună, cele două se pot dovedi sursa cea mai importantă pentru rezistența în fața tuturor greutăților inevitabile.