Tăcerea, virtutea rară, care poate supravieţui în vecinătatea marii muzici

Cuvintele sunt întotdeauna prea puţine atunci când încerci să vorbeşti despre muzică; sau poate... prea multe. Tăcerea este virtutea rară, singura care poate supravieţui în vecinătatea marii muzici; prea puţini însă suntem capabili de ea şi, tocmai de aceea, nu-mi pot opri de la naştere câteva vorbe despre ocultarea adevăratelor valori - consumată întotdeauna dincolo de cuvinte, dincoace de ceea ce se poate rosti despre muzică.

Clipele cotidiene, prea fremătătoare şi mereu insuficiente, ne aduc mult prea des în starea de a uita că sufletul culturii este cultura sufletului, delicateţea cu care laşi să ajungă în preajma ta doar ceea ce nu-ţi violentează sufletul. Această autoapărare devine destul de dificilă în condiţiile în care autobuzele răsună de manele, iar frecvenţele radiourilor poartă cu sine agresive intonaţii de cartier, lipsindu-te de orice putere de a selecta ceea ce vrei cu adevărat să auzi.

Şi atunci te întorci în sufletul tău, încercând să deschizi poarta doar sunetelor care-şi prezintă la intrare o carte de indentitate valabilă: cultură, bun simţ, echilibru şi respect pentru arta autentică. Şi nu mai încerci să te refugiezi în cuvintele despre muzică, deşi îşi cer şi ele - ca întotdeauna! - dreptul febril la existenţă. Dincolo de tine - cucerite de frumuseţea muzicii elevate -, ele îşi vor consuma existenţa fragilă în vecinătatea celei mai abstracte dintre arte, poate cea mai frumoasă dintre toate.

Într-un univers tot mai secularizat, se impune vocea omului de cultură care să resoarbă abcesele acestei lumi care, de cele mai multe ori, ignoră sau sancţionează chiar valorile autentice - mult prea timide şi preocupate de esenţial pentru a-şi mai organiza „apărarea“. Tocmai una dintre vocile care s-au făcut „remarcate“, în ultimul timp, pentru încercarea de a oculta aceste valori spirituale pe care se fundamentează marea artă a lumii, tocmai Horia Roman Patapievici ne oferă, în paginile unei reviste recent apărute, un elogiu adus creştinismului ca principal factor de spiritualizare a vieţii, a culturii şi a artei. Poate că dorea ca, prin aceste cuvinte, să ne facă să uităm ruşinea cu care s-a acoperit atunci când a girat acea expoziţie blasfemiatoare ce pretindea că reprezintă România în străinătate; doar că înţelepciunea populară românească sancţionează foarte dur asemenea nepotriviri între... vorbă şi faptă.

Are dreptate: drepturile omului par a fi devenit religia civilă a vremurilor noastre. Europa refuză, la nivel oficial, să-şi recunoască originile creştine. Creştinismul este exclus din rândul referinţelor fundamentale legitime ale identităţii constituţionale europene, deşi majoritatea statelor europene şi-au manifestat opţiunea constituţională de a specifica ataşamentul lor la o lume a lui Dumnezeu şi la creştinism. Este adevărat că există o acută lipsă generală de cultură ecleziastică şi că putem observa mereu refuzul arogant de a se informa. Are dreptate atunci când afirmă că se maschează religiozitatea prin noţiuni culturale, că intervine confuzia dintre cultural şi spiritual.

Şi totuşi... Atunci când fapta te face să uiţi vorbele cuiva, nu mai crezi cu uşurinţă astfel de declaraţii de iubire contrazise cu nonşalanţă de realitate, de la înălţimea unei instituţii de cultură a României. Începi să te gândeşti dacă nu cumva suntem într-un mare pericol, acela de a ne uita referinţele identitare, de a uita că „creştinismul a făcut Europa“ (G. Bernanos), de a ne întreba: „Dar ce facem cu patrimoniul din suflete?“.