Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Taina ascultării
De la Avva Roman a rămas o singură povestire în Patericul egiptean și aproape deloc detalii biografice. Și totuși, universul învățăturilor ascetice ar fi mult mai sărac fără nuanța pe care o surprinde gândul acestui ascet. Pe patul de moarte, ucenicii adunați în preajma sa au întrebat: „Cum trebuie să ne rânduim mai departe?”. Atunci avva le zice: „Nu știu să fi spus vreunuia dintre voi un lucru mai înainte de a-mi fi pus în gând să nu mă mânii, dacă acela nu va face ce i-am spus să facă”.
Apoftegma are câteva detalii semnificative. Îl vedem pe bătrân că, deși se găsea în atmosfera iminenței sfârșitului propriu, refuză să poruncească în vreun fel ucenicilor. Preferă calea aluzivă, indirectă. Decantează experiențele sale de o viață. Iar cuvântul său aruncă o lumină puternică asupra a ce înseamnă ascultarea în viața duhovnicească. Specificul său este că bătrânul nu se preocupă de felul în care ascultarea transformă viața celui care ascultă, ci vorbește despre așezarea inimii celui care poruncește. În felul acesta ajungem un pas mai aproape de înțelegerea curată a sensului ascultării duhovnicești, care prinde într-un dans al responsabilității atât pe ucenic, cât și pe povățuitor.
În taina ascultării e greu de stabilit cine are primul pas, dacă mai întâi este cuvântul învățătorului sau pământul disponibil al inimii deschise a celui care ascultă. Pe de o parte, deschiderea celui care ascultă îl transformă pe îndrumător în părinte duhovnicesc. Pe de altă parte, părintele, care se naște ca părinte în această relație, lucrează să păstreze nealterată de orice patimă libertatea celui care primește cuvântul. Ascultarea se lucrează cu adevărat în cea mai pură libertate.
Taina ascultării poate să fie zdrobită de către ascultător din mândrie, dar la fel mândria, în forme dintre cele mai perfide, îl poate atinge pe cel care dă ascultări. Dacă îndrumătorul este pătimaș, taina ascultării riscă să fie zdrobită și să coboare la nivelul disciplinei și coerciției. Dacă simți în locul iubirii mânia și dorința de putere care vine împreună cu cuvântul primit, s-ar putea să te supui din frica de om, și nu din dragoste pentru Dumnezeu.
Pentru a vedea în ce măsură ești pătimaș în cuvântul pe care îl dai altora, Avva Roman propune un test simplu: te mânii sau nu când cuvântul tău este ignorat? Dacă te mânii, atunci tu ai poruncit pentru satisfacția ta și te mânii că nu ai fost validat prin ascultare. Iar așa ceva este pur și simplu omenesc. Taina este însă mai sus. Mult mai sus.
Dacă însă cel care dă cuvântul celui care cere este liber de nevoia de a fi confirmat prin ascultare, dacă dă cuvânt doar pentru binele și creșterea celui care ascultă și nu corupe cuvântul dat prin mânie, atunci cuvântul lui devine liantul comunității și toiag solid, care însoțește ucenicul pe calea Duhului.