Taina frumuseții

Reflectând la condiția femeii, primul gând te poartă instantaneu la frumusețea ei. În acest sens, ea este, în chip firesc, o culme, fiind frumusețea de la capătul frumuseților Creației. Nici o frumusețe pe pământ nu este mai presus de frumusețea femeii. Îi este pusă genetic în dotarea ontologică. Atenția instinctivă îndreptată spre această frumusețe provine din faptul că ea este receptată a fi un dar al lui Dumnezeu. Dacă în cultivarea valorilor morale și intelectuale omul adaugă lucrarea proprie, frumusețea pare de-a dreptul picată din cer, pură și gratuită. Uneori ea este vizibilă, alteori, mai subtilă, cere o anumită finețe de spirit și cultivare spirituală spre a fi sesizată. Această frumusețe, privită ca dar al lui Dumnezeu, poate inspira, poate finisa ființarea și se poate face cale privilegiată spre descoperirea și crearea altor frumuseți. Fiind un dar al lui Dumnezeu, ea este și o imensă taină. Practic, de nedeslușit. Și de aici fascinația ei...

Frumusețea se cere însă pusă în lumină, anume în lumină spirituală. Așa cum un abajur, cât de măiestrit ar fi, nu ne spune mare lucru când lumina este stinsă, nici o frumusețe feminină nu mai spune destul și chiar pălește atunci când dincolo de ea este întuneric lăuntric. Devenind luminată și luminoasă, frumusețea feminină molipsește de frumusețe, inducând frumusețe în privitorul ei.

Frumusețea feminină parcurge nuanțe, de la cea delicată, cu fragilitate de lujer, a copilelor la cea înmiresmată a „fetelor în floare", cum poetic formula Marcel Proust, la cea cumpănită și așezată a soțiilor-mame, în fine, la cea de asfințit a celor care și-au adus jertfelnic rodul lor și-și asumă și-și trăiesc frumos bătrânețea, cu simplitate și cu dăruire de inimă.

Ar fi de luat seama și la vechi fotografii cu chipuri de țărănci. Câtă austeră frumusețe asociată cu o demnitate pe măsură!...

Frumusețea adevărată nu este agresivă, ci blând învăluitoare, stârnind iubire delicată și protectoare, așa cum îndemnat ești să protejezi de curenți adverși flăcăruia lumânării la Înviere.

Chipul este acela care concentrează frumusețea. Oglindind trăirile... Prin felurile de a privi... Apoi, dinamica: gesturile și mișcările trupului, toate au o frumusețe aparte, o delicatețe binefăcătoare. Frumusețea se cere prezervată și sporită. Din păcate, prea adesea este alterată prin lipsă de gust și de spiritualitate.

Poeții și pictorii au fost cei mai sensibili la această frumusețe și au pus-o în lumină cu devoțiune și obstinație. La ei este de căutat femeia esențială, în excelența frumuseții ei metafizice. La rândul lor, femeile pot fi mari poete și spune poetic despre condiția lor. Ca de pildă această cu totul minunată Edith Södergran: „Vino, așează-te lângă mine, îți voi povesti durerile mele/ ne vom spune taine./ Tu-mi vei dezvălui frumusețea și felul tău de a privi,/ eu îți voi oferi tăcerea și felul meu de a asculta" (din Durerile).

Sfântul Grigorie Palama a pus-o pe Maica Domnului și sub specia frumuseții, a uneia de negrăit și de neasemuit: ,,Vrând să creeze un chip al frumuseții desăvârșite și să arate limpede îngerilor și oamenilor puterea măiestriei Sale, Dumnezeu a făcut-o pe Maria cu adevărat preafrumoasă. El a întrunit în ea frumuseţile parțiale pe care le-a împărţit celorlalte făpturi și a constituit o podoabă comună tuturor ființelor văzute și nevăzute; sau, mai degrabă, a făcut din ea un fel de amestec din toate desăvârșirile dumnezeiești, îngerești și omenești, o frumusețe sublimă care înfrumusețează amândouă lumile, înălțându-se de la pământ până la cer și chiar întrecându-l pe acesta din urmă" (Omilie la Adormirea Maicii Domnului). Poate că unora le vine greu să şi-o imagineze pe Maica Domnului ca pe cea mai frumoasă femeie din lume, dar asta a fost realitatea. Icoanele au înțeles-o! Ele fac să pogoare la noi o frumusețe cerească, pe cât ne este cu putință să vedem cu ochii noștri, atât cu cei trupești, cât și cu cei spirituali.