Datorită numeroaselor studii şi cărţi care au tratat teme eclesiologice, învăţătura despre Biserică a devenit tema dominantă a secolului al XX-lea, acest secol fiind numit chiar "secolul Bisericii". Această idee este acreditată şi de Kallistos Ware, care spune: "Cât mă priveşte pe mine, estimez că tema dominantă a teologiei ortodoxe în cursul secolului trecut a fost eclesiologia. Care va fi tema dominantă pe parcursul secolului care se deschide acum pentru noi? Nu pretind a fi un profet, dar iată răspunsul meu. Eclesiologia, fără nici cea mai mică îndoială, va continua să ne atragă atenţia. Dar în acelaşi timp sunt convins că interesul prim al cercetării teologice se va deplasa de la eclesiologie spre antropologie." Deşi sfera de cercetare se va canaliza spre zona antropologiei, eclesiologia va rămâne în preocupările teologilor, ca şi alte componente ale edificiului dogmatic, mai ales că persoana îşi găseşte plinătatea în comuniunea sau comunitatea eclesială.
Gândirea filosofică antică, atât în dimensiunea ei platoniciană, cât şi artistotelică, este apersonală. Prin filosofi ca Descartes, Immanuel Kant, Nikolai Hartmann, Fichte, gândirea occidentală modernă a redus taina persoanei mai mult la categorii de ordin psihologic. Prin Martin Heidegger, Martin Buber, Jean Paul Sartre, Gabriel Marcel, Emmanuel Mounier, problema persoanei era revalorificată în filosofie. Creştinismul şi-a conturat învăţătura despre persoană prin intermediul a două evenimente de o însemnătate deosebită: formularea dogmei trinitare şi formularea dogmei hristologice. Deplin întemeiată în revelaţia evanghelică, tema persoanei şi-a găsit formularea teologică la Părinţii secolului al IV-lea, dar acest lucru la nivelul existenţei divine, nu în mod limpede la nivelul existenţei umane, remarca Olivier Clément. Prin urmare, teologii care au demonstrat preocupări în această zonă antropologică s-au mişcat într-un cadru trinitar şi hristologic, context autentic de interogare şi referitor la persoana umană.
Chiar dacă majoritatea studiilor teologice din secolul al XX-lea au ca temă aspecte ale eclesiologiei, antropologia a constituit şi ea un domeniu de interes, fără însă a atinge proporţiile eclesiologiei, mai ales în urma efectului pustiitor al ideologiilor postiluministe. Teologi precum părintele Dumitru Stăniloae, arhimandritul Iustin Popovici, părintele George Florovsky, Vladimir Lossky, mitropolitul Ioannis Zizioulas, Kallistos Ware, Christos Yannaras, dar şi alţii, au evidenţiat sensul creştin şi real al persoanei umane, plasată în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Însumate, aceste abordări ale teologilor reprezintă semnul trecerii de la eclesiologie spre taina persoanei.
Sunt numeroase motivele care impun o deplasare a acestui accent teologic de la realitatea eclesiologică la cea a persoanei. Societatea postmodernă se confruntă cu fenomene, ca secularizarea şi globalizarea, violenţa sub toate formele şi aspectele ei, individualismul ca o cultivare exagerată a sinelui, progresul tehnic şi ştiinţific ce au transformat omul în maşină şi numeroase alte forme degradante ce atentează la taina persoanei, la demnitatea şi valoarea unică a acesteia. Biserica Ortodoxă, adânc înfiptă în tărâmul biblic şi patristic, a doxologiat în manieră corectă taina persoanei umane în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Impasul actual al omului contemporan cere cu insistenţă o şi mai adâncă interogare în această zonă a tainei persoanei, o mai profundă adâncire a sensului acesteia, afirmând apofatismul persoanei, dar şi revelând noi şi noi aspecte soluţionare.
.jpg)
