Tânărul episcop al românilor din Europa de Nord

Macarie Drăgoi este, de mulţi ani, un slujitor cunoscut al Bisericii, preocupat de misiune şi studiu acribios, atent până la detaliu, insistent, deschis pentru dialog şi prietenie.

Am avut uneori drumuri comune călătorind ca şi pelerini, nu doar la mănăstirile Moldovei, ci şi la Bisericile Apocalipsei ori în cetatea Sfântului Constantin ca şi la Muntele Athos. Admiraţia părintelui Macarie pentru picturi, mozaicuri şi vechi zidiri era una completă. Rămânea minute în şir în faţa „capodoperelor“ care se revelau în lumina lor inefabilă.

Grupul trecuse de mult într-o altă zonă, dar părintele încă cerceta amănuntele, detaliile, până la capăt.

Aşa s-au aflat în atenţia sa documente preţioase ori frumoase alcătuiri populare, cu precădere din ţinutul Năsăudului, asupra cărora s-a aplecat cu neîmpuţinată grijă şi pe care le-a adunat aşa cum adună bijutierul perle preţioase într-un şirag ori smaraldele şi rubinele într-o pafta imperială.

În urma acestor întâlniri cu istoria şi cu sufletul românesc s-au zămislit alcătuirile cuvintelor despre tradiţii uitate, păstrate cu mare grijă doar în puţine case româneşti aşa cum sunt cele din Spermezeu sau de pe Valea Ţibleşului.

Cu reportofonul, prin tainiţele sufletului transilvănean

Macarie Drăgoi mai are un alt mare dar. Încă din vremea studiilor seminariale şi, apoi, universitare, a căutat înţelepciunea oamenilor pe care i-a întâlnit. A pus întrebări, a ascultat şi iar a întrebat nu doar mari ierarhi şi duhovnici, ci şi oameni simpli, bătrâni, păstrători ai tainelor care se pierd şi mânuitori ai cuvintelor măiestrite, a cuvântului şi tradiţiilor populare autentice. De aceea, pe el nu-l poate mulţumi orice piesă de muzică populară şi observă fără dificultate folclorul nealterat, care se întâlneşte şi el din ce în ce mai greu în vremea noastră. Poate tocmai de aceea a călătorit mult prin satele transilvane, cu reportofonul în mână, pentru a salva de la pieire zestrea trăirilor româneşti de veacuri.

Atent şi înţelept, a adunat în sufletul său lumină multă, dobândită în anii formării sale teologice şi duhovniceşti de la ierarhi, monahi, profesori de teologie, dar şi de la oameni de rând, convertind aceste întâlniri de suflet în pagini inspirate, multe la număr, publicate în ţară şi străinătate în ultimii ani.

Tradiţiile pământului natal le-a cules cu grijă, publicându-le în mai multe cărţi şi salvându-le astfel de la uitare. Acest gen de preocupări etnografice şi folclorice se regăsesc mai puţin în activităţile clericilor, deşi cazul Simeon Florea Marian ne arată că şi-n alte perioade preoţii au salvat comorile de suflet păstrate în tainiţele satului românesc. Pe lângă această permanentă căutare în tradiţii şi documente vechi, părintele Macarie a mai adăugat, în ultimii ani, lucrarea misionară prin satele transilvane, predicând cuvântul Evangheliei şi sfătuindu-i pe fiii Bisericii să-şi păstreze specificul inconfundabil.

Mai mult decât atât, părintele Macarie s-a străduit să arate şi altora frumuseţile satelor româneşti, a colindelor şi obiceiurilor de la marile sărbători, printre beneficiari numărându-se şi Familia Regală a României, care a poposit în casa părinţilor săi, Vasile şi Ana, din Spermezeu, reînviind măcar şi pentru câteva ceasuri tihna şi strălucirea unei întâlniri agapice care trebuie să însoţească orice familie creştină românească.

Legat cu acelaşi fir de aur de istoria Bisericii româneşti din zbuciumata Transilvanie, teologul şi condeierul din Spermezeu a căutat documente vechi, care vorbeau despre divergenţele şi convergenţele ortodocşilor şi uniţilor ardeleni, alcătuind o teză de doctorat apreciată cu calificativul maxim de o comisie competentă de academicieni şi universitari clujeni.

Nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţile

Luând parte la susţinerea publică a lucrării sale de doctorat, am putut constata, fără dificultate, prezenţa numeroaselor personalităţi ale vieţii academice şi culturale din metropola clujeană, cei mai mulţi dintre ei apropiaţi ai proaspătului doctor în relativ scurta lucrare de la Catedrala mitropolitană şi de la şcolile teologice din Cluj.

Cu unii dintre ei a intrat în dialog la diferite manifestări culturale, pe alţii dintre ei i-a invitat la emisiunile posturilor de radio „Renaşterea“, altora le-a vorbit despre tainele împărăţiei cerurilor şi i-a îndemnat să îmbrace veşmânt luminos, după modelul Celui care „se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină“. Misionar şi rugător, tradiţional şi deschis spre dialog, om al cărţii şi mânuitor al metaniilor în rugăciune, Macarie Drăgoi înseamnă, pentru mulţi prietenul, îndrumătorul, cărturarul creştin, condeierul, şi mai mult decât toate, părintele cel bun. Izvorul acesta al slujirii are legătură cu Mântuitorul Hristos şi cu apostolii săi. Din zelul misionar, din dăruirea totală pentru învăţătorul lor, au luat model, într-o măsură sau alta, slujitorii Bisericii în toată istoria ei. Părintele Macarie parcă i-a avut model pe Evanghelistul iubirii, pe de o parte, şi pe Apostolul Pavel, pe de altă parte. Aceste modele le va urma în noua slujire arhierească, atenţionând, împreună cu marele apostol al neamurilor, ca nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţile.

Exemplul lucrării misionare a celui care s-a întâlnit cu Domnul pe drumul Damascului, l-a făcut pe părintele Macarie să întemeieze, încă de la începutul slujirii preoţeşti, noi comunităţi ortodoxe în Anglia şi mai apoi să accepte slujirea arhierească într-o eparhie care are nevoie de organizare şi jertfă multă. Bucuria slujitorilor Bisericii este mai mare decât orice răsplată atunci când ştiu că oamenii îşi schimbă viaţa şi devin moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

„Strategia“ păstorului cel bun

Pentru cei ce sunt departe de staul, păstorul va găsi modalitatea de a-i întoarce şi de a fi din nou o turmă şi un păstor. Va lăsa întotdeauna cele 99 de oi aflate în loc sigur şi va coborî în prăpastie să afle oaia pierdută. Când o va afla se va bucura aidoma femeii care a găsit drahma cea pierdută. Astfel de preocupări trebuie să aibă slujitorii Bisericii.

Părintele Macarie Drăgoi a primit de la Dumnezeu cele mai bogate daruri încununate cu slujirea arhierească.

Asemenea Păstorului celui bun, îşi va pune viaţa pentru oile sale. Nu va avea odihnă, nu va da somn ochilor şi genelor sale dormitoare până când nu-şi va îndeplini misiunea încredinţată.

Nu va privi nici în stânga, nici în dreapta, ci va merge înainte încrezător în ajutorul care vine de la Domnul.

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi în cele ce ai fost încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat..“

„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura…“

Aşează peste toate legătura iubirii, mai presus de care nimic nu este întru această lume… „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire…“