Țara noastră

Dintr-odată, crivățului i s-a părut că nu mai are loc afară și-a făcut țăndări o fereastră, pătrunzând în școala noastră. Ar fi putut să-l smulgă pe oricare dintre noi din bancă și să-l ducă departe, dar nu s-a atins de nici unul. Din tot ce se găsea în clasă, s-a năpustit doar asupra hărții ce stătea agățată pe perete, izbind-o cu putere de podea. Am văzut în clipele următoare cum țările de pe hartă se risipesc printre picioarele noastre. Aveți grijă, ne-a strigat domnul învățător, să nu iasă vreuna dintre ele pe ușă, că se umple până seara satul de ea. Cum ar fi fost, încercam eu să-mi închipui, ca ulița pe care locuiam să fie cotropită de America? Culmea e că la fel își închipuiau toți. Era o hărmălaie de nedescris în clasă, căci țările vorbeau toate în același timp, dar în limbi diferite, pe care nu le înțelegea nici măcar domnul învățător. Țara noastră, ce nimerise chiar alături de banca mea, era singura care tăcea. Într-o limbă ce-o înțelegeam cu toții. Am ridicat-o cu mare băgare de seamă de jos și-am vârât-o în ghiozdan. Fiind a noastră, însemna că era puțin și a mea. D-asta am și avut atâta curaj! În timp ce noi și domnul învățător păzeam ușa, una dintre țări s-a apropiat, pâș, pâș, de fereastră și a sărit pe neașteptate în curte prin spărtura făcută de viscol. Era Rusia!

S-a umplut în câteva ceasuri satul de ea. Am găsit-o și la noi acasă. Ședea în locul nostru la masă, înfulecând cu lingura fiecăruia dintre noi. Ne-am culcat flămânzi în noaptea aceea.

Stai să-ți arăt ceva, i-am spus tatei înainte de culcare, și i-am arătat țara noastră, pe care o țineam înghesuită în ghiozdan, Tata l-a chemat pe bunicul să vadă și el. Bunicul l-a chemat la rândul lui pe bunică-său, ca să vadă și dumnealui pentru cine muriseră ei la Plevna. Se uitau toți și li se umpleau ochii de lacrimi. Dimineața, când plecam de acasă, mă spălam cu lacrimile lor pe față. Țara mergea zi de zi cu mine la școală. Împărțeam cu ea bucata de pâine pe care mi-o punea mama în ghiozdan și-i dădeam să bea din sticluța mea cu apă. Era o iarnă grea, nu se potolea deloc viscolul. Într-o zi, ne-am trezit cu un cireș înflorit intrând în clasa noastră și spunându-ne: Vine! Venea, într-adevăr, pe mijlocul drumului. Și era chiar ea, primăvara. Știam că puteam pune, în sfârșit, țara pe hartă și harta înapoi pe peretele de unde căzuse. A fost cea mai frumoasă dintre zilele de până atunci. Se umpluse curtea școlii de flori, iar cerul de berzele ce se întorceau la cuiburi. Amețit de atâta frumu­sețe, n-aș mai fi știut să ajung în ziua aceea acasă dacă nu-i dădea cireșului de care ziceam prin gând să-mi sară în ajutor. Așa am ajuns acasă atunci, dus de mână de el!