Țară, țărână, țărani

La început a fost țărâna. Din ea au fost făcuți țăranii. Adică oamenii care au făcut țara. Adică locul care înseamnă Acasă. Oameni de țărână fiind, țăranii au plecat doar rareori de acasă. Și-au făcut-o ca să nu plece țara. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Nu există sat în care să nu le găsești numele trecute pe o cruce de piatră numită monument. În satul meu, sunt chiar două astfel de cruci. Cu numele celor ce-au rămas pentru totdeauna departe de casă, după fiecare dintre cele două mari plecări numite războaie mondiale. N-au mai putut să se întoarcă. Decât în țărână. Una străină, ce-i drept, dar tot țărână, până la urmă.

Cum monumentele se află la numai câțiva metri de școală, le vedeam uneori din clasa în care învățam pe văduvele celor căzuți pe front lipindu-și fruntea de piatra pe care erau scrise numele acestora. Nume de care își apropiau apoi palmele crăpate de muncă, mângâindu-le. Se urneau de acolo împăcate. Stătuseră de vorbă cu bărbații lor. Erau împăcați și ei. Aflaseră ce le fac copiii. Ce mai e prin sat. Cine mai plecase de pe lume. Însă altfel decât ei. Într-o altfel de țărână, mai bine zis. Cea din care erau făcuți cu toții și era făcută și țara, despre care numele scrise în piatră nu uitau niciodată să întrebe. Erau bine și țara, și copiii. Cum să nu le pară bine bărbaților de pe cele două cruci?

Îmi părea bine și mie că-i știam atât de aproape de școala noastră și că eram rudă bună cu câțiva dintre ei, ceea ce-mi dădea de înțeles că eram făcut și eu din aceeași țărână, fiind tocmai d-asta, rudă bună și cu țara. Chiar dacă nu murisem încă pentru ea și n-aveam să mor poate niciodată, cum nu murise nici tata. Luptând pentru ea, vreau să spun.

Mai târziu, aveam să aflu că poți face lucrul acesta fără să tragi un glonț. Și fără să fie nevoie să mori. Rămânând în viață. Viu le poți fi mai de folos și țării, și alor tăi.

Ți se va întâmpla, ca oricărui muritor, într-o zi. Plecarea aia de la urmă, adică. Dar în țărâna ei, a țării. De aceea pe țărani, așa cum au fost părinții mei și cum vreau să cred că sunt și eu, îi sperie mai puțin decât pe alții ideea de moarte. E ca și cum ai pleca de acasă, pentru a te întoarce, cu cerul sub care ai crescut în priviri, tot acasă.