„Țărână ești...”

Un fapt interesant este că toți împărații bizantini purtau în mâna dreaptă la marile ceremonii un obiect cilindric împodobit cu purpură, acoperit la cele două capete cu pietre pre­țioase sau mici decupaje de lemn. În interiorul obiectului, reprezentat uneori și în picturile din biserici care îi înfățișează, nu se afla decât un pumn de țărână. Acest mic și smerit instrument era menit să le amintească, într-o singură clipă, că puterea le-a fost încredințată de Dumnezeu, că viața pământească durează puțin, că și ei, împărații care guvernează astăzi lumea, vor muri asemenea tuturor oamenilor. De aceea și Sfântul Ioan Damaschin scria în imnurile sale funerare, pe care le citim și asupra cărora medităm în timpul fiecărei slujbe de înmormântare pe care o săvârșim, următoarele: „Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul și argintul? Unde este mulțimea slugilor și strigarea? Toate sunt țărână, toate cenușă, toate umbră. Ci veniți să strigăm Împăratului Celui fără de moarte: Doamne, veșnicelor Tale bunătăți învredni­cește pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihnindu-l întru fericirea cea neîmbătrânitoare” (Molitfelnic, Bu­curești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013, p. 228).

Împărații bizantini dăduseră acestui mic obiect umplut cu esența vieții pământești numele de akakia. Traducerea corectă ar fi cea de „nevi­no­văție”. Dar unii istorici l-au păstrat și sub numele de anexikakia, care ar însemna, de fapt, „suferire a răului, îndurare a nedreptății”. Împăratul trebuia să fie un etalon, să sufere asemenea sfinților, asemenea lui Hristos, orice în numele poporului său. Dar, pe de altă parte, trebuia să rămână curat sufletește, să nu-și întineze viața în numele deșertăciunilor lumești, să nu fie ro­bul mândriei, lăcomiei, desfrânării. Gândul la moarte îi tempera ambițiile, îi izgonea gândurile necu­rate, îl făcea să mediteze la propria persoană și drumul său în a­ceastă lume, drum croit să meargă spre veșnicia iubirii sau spre eternitatea rece a chinurilor neîncetate.

Astăzi nu mai avem astfel de obiecte care să ne amintească de popasul nostru temporar în această lume. Moartea a fost ascunsă de ochii noștri. Suferința, mai ales atunci când ești tânăr, este și ea disprețuită ca și cum ar fi inexistentă. Și totuși, durerea lumii există, pulsează asemenea unei răni infectate. Țărâna nu mai poate fi ținută într-un mic cilindru, zguduit, uneori în joacă, de o mână vie, din contră, se revarsă asemenea unui torent, purtată de furtuna știrilor către malul liniștit unde oamenii se joacă asemenea copiilor, neștiind nimic de moarte și suferință. Iar inundația nu mai poate fi evitată. Iluzia nu mai ține. Trebuie să ne gândim la mortalitatea noastră. Și este de mii de ori mai greu să o faci când te-ai străduit atât de mult să ignori această parte esențială a vieții pămân­tești.

Poate că, dacă am învăța, asemenea împăraților bizantini, că viața aceasta nu este totul, că, de fapt, este un mare nimic în comparație cu viața veșnică, atunci am ști că țărâna din care este alcătuit trupul nostru nu merită importanța pe care i-o acordăm. Pentru cine refuză moartea, existența sa va avea numai valoarea țărânii, niciodată pe cea a veșniciei, pentru că moartea este doar o nouă naștere, nu încheierea a ceva veșnic. Iar refuzul ei înseamnă și refuzul tacit a ceea ce va veni după ea.