Tarkovski la Barcelona. Și noi

Jubileul de trei decenii de la trecerea la veșnicie a lui Andrei Tarkovski risca să treacă aproape neobservat, dacă Universitatea „Pompeu Fabra” din Barcelona nu ar fi avut inițiativa să organizeze, pe 18‑19 noiembrie 2016, Simpozionul internațional îAndrei Tarkovski în contextul culturii universale”. Evenimentul, realizat cu concursul Filmotecii din Catalonia (care a prezentat cu această ocazie câteva filme restaurate ale maestrului rus), a întrunit o bună parte din cei mai reprezentativi cercetători și istorici din Europa și America de Sud ai vieței și operei marelui cineast. Ca întotdeauna, organizarea a depins de inițiativa unui entuziast și de o idee lansată la un moment oportun. De data asta, e vorba de inimoasa Tamara Djermanovic, coordonatoarea Seminarului de limbi slave al Facultății de Științe Umaniste a Universității „Pompeu Fabra”.

Iar ideea a apărut în timpul unui simpozion dedicat lui Dostoievski, desfășurat în iunie la Universitatea din Granada - povestește Igor Evlampiev, profesor de filosofie din Sankt Petersburg, participant la ambele manifestări. „Sunt 30 de ani de la moartea lui Tarkovski; ce‑ar fi să faci ceva pe tema asta?” - i‑a sugerat acesta mai tinerei cercetătoare, care tocmai prezentase o comunicare despre estetica și viziunea eshatologică a lui Tarkovski și Dostoievski. Ideea a prins, iar lucrurile au început să se miște. Așa se întâmplă mereu: un om inspirat (sau un înger) aprinde la un moment dat o idee; apoi e nevoie de o inimă mare, ceva pârghii administrative și multă transpirație, ca lucrurile să fie duse la capăt.

Simpozionul a reunit o serie de specialiști consacrați, precum venerabilele doamne Kitty Hunter Blair (Londra), traducătoarea unor texte fundamentale ale lui Andrei și Arseni Tarkovski, Donatella Baglivo (Roma), realizatoarea unor documentare legendare despre marele cineast, prof. Neide Jallageas (Sao Paolo), editoarea prestigioasei reviste multilingve „Kinoruss” și pasionată cercetătoare a operei cineastului, Layla Alexander‑Garret (Londra), traducătoarea de platou pentru filmul „Sacrificiul” și autoarea unor volume memorialistice despre Andrei Tarkovski. Nu au lipsit autorii unor monografii redutabile despre cineast, ca prof. Dmitri Salînski (Moscova) și Igor Evlampiev, regizorul documentarist Evgheni Țîmbal (Londra), fost asistent de regie la filmul „Călăuza” și Charles Henri de Brantes, directorul Institutului îAndrei Tarkovski” din Paris. Evident, au fost prezenți și localnicii - profesori la universitatea gazdă, la alte universități spaniole, ori cercetători independenți: Rafael Argullol, Carlos Losilla, Carlos Muguiro, Iván Ródenas Latchikov, José Manuel Moriño.

Marii absenți au fost scriitoarea Marina Tarkovskaia și regizorul Aleksandr Gordon, sora și cumnatul marelui cineast, care sunt sufletul fiecărei manifestări de acest fel. Au fost prezenți, însă, în spiritul întregii reuniuni, inclusiv în cuvântul de deschidere - „Momente biografice în filmele lui Andrei Tarkovski”, semnat de Marina Tarkovskaia și citit de Tamara Djermanovic. Tot din partea componentei artistice a familiei, fiul regizorului, Andrei Tarkovski jr, a trimis de la Florența un fugitiv, dar cald mesaj video de salut.

Nu mică mi‑a fost mirarea - dar mare, bucuria - când printre foarte tinerii cercetători (ca Olena Velykodna și Roger Vilanova Jou) am descoperit o veche cunoștință din România, Ruxandra Berinde, aflată acum la studii în Anglia, pe care o știam de la Seminarul îTrei seri de film duhovnicesc”, ținut de mine la Cluj în 2007; aceasta, devenită între timp doctor în arhitectură, a prezentat un interesant text despre „Biografia lui Andrei Tarkovski, văzută prin case și locuri”, însoțit de un atent lucrat film documentar, încă în lucru, realizat tot de ea, cu materiale inedite pe acest subiect.

Tema prezentată de mine, „Arhitectura organică la Tarkovski”, a venit în întâmpinarea organicității arhitecturii lui Antonio Gaudi, cel mai reprezentativ maestru edilitar modern al Barcelonei. Geometriile sale neeuclidiene, prietenoase și năstrușnice, prezente la tot pasul și perfect încadrate în peisajul citadin (de la Palatul și Parcul Güell, la Casele Milà și Batlló, până la controversata catedrală‑logotip a urbei, Sagrada Familia), conferă mult din tonul sărbătoresc, vitalist și jovial‑excentric al spectacularului oraș.

Citadelă tipic mediteranean‑medievală, dar păstrând urmele Antichității romane, când a fost, de fapt, întemeiată, Barcelona este un oraș al splendorii, armoniei și voii bune, punând în valoare cele mai luminoase trăsături ale Spaniei. Refăcut după vicisitudinile cuceririlor arabe, războaiele civile medievale și, mai târziu, cele napoleoniene, supraviețuitor cu bine al Războiului Civil Spaniol, de pe urma bombardamentelor căruia nu a suferit foarte mult, Barcelona este astăzi un oraș înfloritor, al doilea ca mărime din Spania, și una din cele mai căutate destinații turistice ale lumii.

Datorită straturilor istorice diverse, conservate de arhitectură în tot atâtea monumente de valoare, care se îmbină armonios unele cu altele, urbea amintește mult de pitoreștile orașe italiene, care la fel de bine știu să marieze tradiția și modernitatea, iubirea pentru trecut cu efervescența creatoare a prezentului. Acest neostenit spirit creativ, mereu deschis noului, dominat de forță și de armonie, este atuul principal al orașului. Nu degeaba acesta a fost gazda atâtor genii ale artei europene (de la Picasso și Juan Miro la Gaudi), dar mai ales a Modernismului catalan. Acest curent arhitectonic, formulat de Lluis Domenech i Montaner, director al Școlii de Arhitectură din Barcelona la sfârșitul secolului al XXI‑lea (unde i‑a fost profesor și lui Gaudi), de Puig i Cadalfach, Gaudi și de alți proeminenți arhitecți, și‑a propus să creeze o arhitectură națională care să reflecte sufletul catalan, integrând influențele arabe, tradiția gotică și clasicismul, gustul pentru spectaculos și ornamental. Au reușit cu brio acest lucru, iar înfățișarea inconfundabilă și atât de atrăgătoare a orașului, pe care o putem gusta la tot pasul, li se datorează în special lor. Stilul definit de aceștia urmează principiile generale ale Art Nouveau: folosirea abundentă a liniilor curbe în locul dreptelor și unghiurilor, motivele organice și vegetale, decorativismul abundent, culorile strălucitoare atipice pentru arhitectură, gustul pentru asimetrii, dar și uzul simbolurilor de extracție tradițională. Integrarea genială a tuturor acestor elemente eteroclite a creat o arhitectură vie, dinamică și umană, adesea luxuriantă în decorativism, extrem de fotogenică în ansambluri și în detalii, uneori înclinată spre kitsch, dar niciodată apăsătoare, distructivă ca spirit sau arogantă.

Acest spirit creativ efervescent, nedemolator și lipsit de complexe se păstrează până azi, inclusiv în efemera cultură a grafitti‑urilor, cu care tinerii decorează pereții micilor magazine, barurile și garajele Cartierului Gotic, cel mai vechi centru de interes al orașului. Atâta risipă de talent nu am mai întâlnit nici în veșnic creativa Italie. Tot Cartierul Gotic atrage atenția prin genialitatea proiectării stradale, organice și raționale totodată, căci nu te poți pierde în aparentul păienjeniș al străzilor înguste, proiectate, de fapt, după geometrii atente, astfel ca să comunice eficient între ele. Acest principiu al urbanismului medieval mediteranean, întâlnit și în Italia și în orășelele insulare din sudul Greciei, valorifică la maximum spațiile înguste, reușind să confere fiecărei întâlniri de străzi sentimentul surprizei, valorificat în arhitectura irepetabilă a piațetelor, care descoperă în unghiuri largi sau înguste, mereu, alte drumuri, alte fațade de clădiri, fiecare cu unicitatea ei (și niciodată spatele acestora, care parcă n‑ar exista, de ca și cum întregul oraș ar fi deschis tot timpul spectacolului). Această rețea stradală parcă te privește, intră în dialog și se joacă cu tine, iar edilii ulteriori ai orașului au reușit să asimileze acest spirit, conferindu‑l și arhitecturii stradale a epocilor mai noi.