Tatăl nostru...

În Biserica „Sfântul Silvestru”, în timpul slujirii părintelui Constantin Galeriu de acum 30 de ani, la vremea Liturghiei se auzea un cor. Diferite voci: bărbați și femei, tineri și bătrâni, timbre vioaie sau grave - toate cântau după note, ca la carte. Un simplu „Amin” dura aproape un minut, iar „Tatăl nostru” era proiectat de-a binelea într-o veșnicie răbdătoare... Corul era unul profesionist, cu oameni care chiar știau a cânta, cu voci de operă, cu interpretare măiestrită, cu tot dichisul unei cântări elaborate. Dar cam nepotrivită, în opinia mea, contextului liturgic răsăritean. Căci, părăsind parohia de la „Sfântul Silvestru” - din acest unic motiv! - și ajungând la Stavropoleos, inima și urechea mea au tresăltat de bucuria fiorului psaltic. În fine, chestie de gust și de potrivire (rezonanță) sufletească...

Multe biserici din București și din marile orașe au coruri, iar acestea cântă în diferite registre. Unele abordează muzica psaltică, altele cântări religioase din spectrul notării liniare, însă toate se întrec în a atrage atenția și admirația credin­cioșilor. Însă unele terorizează, prin exces de zel vocal & interpretativ, chiar slujba și slujitorii Altarului. Întreaga Liturghie parcă devine pretext pentru partiturile acestor interpretări „de operă”, credincioșii parcă nu se pot adu­na cu mintea la rugăciune, preoții a­jung în plan secund cu vocile lor firești, naturale, nededate la perfor­manțe de canto. Ce vreau să spun este faptul că Liturghia are în centrul său cuvintele sacre ale rugăciunilor, invocărilor rostite de sacerdot, însoțite de diferite cântări. Aceasta cred eu că este ierarhia, ordinea lucrurilor într-o sfântă și dumnezeiască Liturghie. Iar oamenii vin la biserică și participă, nu asistă, așa cum se spune pe alocuri, chiar în comunicate oficiale. Ei bine, ca oamenii să participe cu adevărat trebuie ca, pe lângă rugăciunea colectivă sau personală, să poată și ei cânta, la rândul lor. Mai tare sau mai încet, mai priceput sau nu, această jertfă participativă s-ar cuveni să fie adusă de toți cei din biserică. Desigur, este o opinie personală și trebuie luată ca atare, ținând cont însă de nenumăratele obiceiuri locale și tradiții regionale existente în Biserică, practici care indică multiple posibilități de abordare și rezolvare a acestei chestiuni.

Revenind însă la rugăciunile din timpul Liturghiei, „Tatăl nostru” îmi ridică, de departe, cele mai mari probleme de adecvare la real. Atunci când se cântă și nu se rostește, această rugăciune este întâlnită frecvent în două variante: a lui Anton Pann și a lui Ciprian Porumbescu. Prima variantă are o abordare ceva mai naturală față de cuvintele pe care le exprimă, o linie melodică oarecum „neutră”, un elan al atacării vocale a „ariei” fără mari pretenții, fără a ieși din ambianța sonoră a Liturghiei - chiar dacă aceasta este cântată psaltic sau liniar. În schimb, varianta de „Tatăl nostru” a lui Porumbescu riscă încadrarea doar în regimul de operetă. Nimic din vibrația, din taina și din șoapta sufletească a rugăciunii nu mai rămâne după pârjolul de du-te-vino, după notele de sus și cele de jos, dar mai ales după bizarele repetiții ale unor cuvinte. Și asta n-ar fi nimic, însă constați cu stupoare că numele Domnului, „Tatăl nostru”, mai precis, apare în cântare o singură dată, iar numele celui rău de două ori, la final, pe acute apoteotice! O inversare completă a sensului, o răstălmăcire teologică - prin muzică nepotrivită și repetiții fără sens - a rostului celest al Rugăciunii dom­nești. De aceea zic și eu că trebuie să existe o veghe liturgică și o normă harică de la care să nu ne abatem așa ușor.

Biserica Răsăritului are resurse artistice și duhovnicești nebănuite, fiecare își găsește locul pe potriva ambianței sonore dragă inimii lui. Eu vorbeam aici doar despre excesul de zel, și sper că am fost corect receptat ca mesaj. Doamne miluiește!