Templul din Ierusalim, Legea Domnului și împlinirea ei

Sărbătorile închinate Mântuitorului Hristos sau Maicii Domnului sunt pline de lumină, de speranță și gratitudine, stări exprimate prin cântările duhovnicești care înnobilează slujbele asemenea ornamentelor ce îmbracă piatra catedralelor. Printre cele mai vechi se numără şi praznicul Întâmpinării Domnului, despre care ne vorbesc Sfântul Chiril al Alexandriei, în a doua jumătate a vea­cului al patrulea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie rostită cu prilejul marelui praznic.

La Ierusalim, acest eveniment biblic era prăznuit cu câteva zile mai târziu întrucât, în primele veacuri, Crăciunul sau Nașterea Domnului și Boboteaza erau celebrate în aceeași zi (6 ianuarie), iar Întâmpinarea Domnului sau sărbătoarea Curățirii Fecioarei, numită în Occident „Sărbătoarea Luminilor” sau „a Lumânărilor”, era celebrată cu 40 de zile mai târziu (16 februarie).

Împăratul Justinian cel Mare a hotărât ca sărbătoarea să fie mutată în ziua de 2 februarie. Așadar, un praznic plin de bucurie, de cântări doxologice și de recunoștință pentru Cel Care S-a coborât din cer, făcându-Se asemenea nouă și împlinind Legea poporului în sânul căruia S-a născut.

Și atunci, ca și în zilele noastre, evreii au fost răsfirați, împrăștiați în diferite locuri ale lumii. În vremea aceea, însă, aveau o strânsă legătură cu templul din Ierusalim, locul unde Se descoperea și era adorat Dumnezeu. Prin credința în Singurul și Adevăratul Dumnezeu au biruit încercările istoriei și au putut face față multor umilințe, exiluri și războaie. Ei au prețuit templul din Ierusalim, în care a locuit slava lui Dumnezeu și în care I se aduceau rugăciuni, ziua și noaptea. Despre această conști­ință a prezenței lui Dumnezeu amin­tește și rugăciunea regelui Solomon, înălțată la inaugurarea primei case închinate Domnului: „Să fie ochii Tăi privind spre locul acesta ziua și noaptea și să auzi rugăciunile care vor fi înălțate Ție!”

Această credință, pe care au păstrat-o de-a lungul veacurilor, i-a ajutat și i-a ținut uniți pe toți membrii poporului lui Israel. Mântuitorul, venit în lume „la plinirea vremii”, a fost credincios tradițiilor pe care le-a găsit în sânul poporului ales. A și mărturisit că nu a venit să strice Legea sau prorocii. „Nu am venit să stric - a zis -, ci am venit să împlinesc!” (Matei 5, 17). Preacurata Sa Maică, împlinind rânduielile Legii, L-a adus pe Mântuitorul Iisus Hristos în templul din Ierusalim, în ziua a patruzecea după Naștere. Nu era obligatoriu să fie adus pruncul. Rugăciunile erau îndreptate mai ales către mamă, pentru curățirea ei, însă adeseori era purtat la acest moment și copilul, cum s-a întâmplat și în cazul Mântuitorului Iisus Hristos.

Templul în care a fost întâmpinat Mântuitorul a fost construit în timpul lui Zorobabel, în anul 517. Cunoaștem mai multe locuri din Vechiul Legământ în care oamenii se adunau până la momentul ridicării impunătorului lăcaș de închinare, făcând jertfelnic din piatră peste care puneau lemne și animale de jertfă, după care rosteau rugăciuni de împăcare și iertare către Dumnezeu. Așa au fost jertfelnicele de la Șilo, Sichem, Mamvri și, desigur, Ierusalim. Când a fost adus în templul din Ierusalim, Mântuitorul a fost întâmpinat de doi oameni reprezentând umanitatea care Îl aștepta pe Cel prezis de demult de proroci. Dreptul Simeon și Ana, bătrâna prorociță, îi reprezintă pe cei care într-o mare credincioșie au așteptat, după cum au spus profeții, venirea Celui care va răscumpăra păcatul săvârșit de demult de protopărinții noștri în Grădina Edenului. Ce s-a întâmplat cu acești doi oameni, singurii care ne sunt prezentați de Sfântul Evanghelistul Luca, deși tradiția ierusalimiteană și scrierile apocrife spun că în templu se afla și arhiereul Zaharia, care a așezat-o pe Maica Domnului într-un loc special destinat fecioarelor? O parte a celor prezenți în templu, conform tradiției consemnate de unele texte apocrife, s-au dus la Irod pentru greșeala pe care o făcuse arhiereul Zaharia. Abia atunci și-a dat seama Irod că Pruncul pe Care Îl căuta și Care fusese ascuns de mânia lui era în templu. Din acest motiv, spun apocrifele, după momentul închinării la templu, Fecioara Maria împreună cu Dreptul Iosif, păzitorul ei, au plecat spre Egipt.

Simeon, care L-a așteptat în templul din Ierusalim, era un bătrân încărcat de ani. Nu știm exact ce vârstă avea, se pare că vreo 300 de ani. Fusese desemnat de către iudei, prin anul 280 î.Hr., să meargă în Egipt, făcând parte dintr-o ceată de înțelepți care, la chemarea lui Ptolemeu al II-lea Philadelphul, a făcut traducerea Sfintei Scripturi în limba greacă, numită Septuaginta sau „Traducerea celor 70”. Regele Ptolemeu a fost cel care a dorit ca biblioteca din Alexandria să cuprindă toată înțelep­ciunea lumii și i-a scris marelui preot Eleazar din Ierusalim să-i trimită manuscrisul Vechiului Testament pentru a fi tradus în limba greacă. Dorința lui Ptolemeu este plină de învățăminte pentru lumea de astăzi. Monarhul, prin osteneala lui proprie, a adus în Egipt câte șase bărbați din fiecare seminție a lui Israel.

Simeon avea în atenție Cartea Profetului Isaia, unde se spune că „Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu (Isaia 7, 14)”, iar el nu putea accepta aceste cuvinte: cum o fecioară să primească în pântece? Tradiția spune că a șters de mai multe ori cuvântul Fecioară din fraza respectivă, dar de fiecare dată, revenind în atelierul de lucru, a găsit textul în forma inițială, ca și cum nu ar fi corectat nimic. Atunci i s-a descoperit prin Îngerul lui Dumnezeu că nu va gusta moartea până când nu Îl va vedea pe Cel Care aduce răscumpărare și bucurie neamurilor prin venirea Sa în lume.

Mai sunt și alte tradiții păstrate într-o biserică din Ierusalim, în cartierul Katamon, unde se află și mormântul lui Simeon, numărat între înțelepții și bătrânii poporului, fapt pentru care a fost înconjurat întotdeauna cu multă cinste. Multe istorii și opere de artă vorbesc despre mâhnirea pe care a avut-o Simeon în încercările lui de a traduce Scriptura, când versetul tălmăcit de el era în mod neașteptat îndreptat.

Văzând că traducerea sa este corectată într-un mod inexplicabil, Simeon a aruncat în apele Nilului un ban de argint și a spus: când voi regăsi acest ban în pântecele unui pește se vor descoperi toate…

Tradiția ierusalimiteană spune că, într-o zi, după trecerea anilor, o slujnică i-a adus în locuința sa din Ierusalim un pește în care a aflat un ban de argint. Bătrânul Simeon, încărcat de ani, s-a îmbrăcat și s-a dus la templu, unde a avut revelația întâlnirii cu Cel născut din Fecioară. Pe Emanuel L-a întâmpinat în templul din Ierusalim!

De altfel, chiar Evanghelia consemnează că a fost înștiințat de venirea la templu a Celui despre Care au scris prorocii. Primind în brațele lui pe Pruncul Iisus, Simeon a rostit cunoscutele cuvinte ale Scripturii din slujba Vecerniei, devenite o rugăciune pe care o spunem adeseori: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace...”

În templul din Ierusalim erau mulți slujitori, preoți, leviți, locuitori în anumite zone ale Ierusalimului sau în satele dimprejur. Așa a fost cazul familiei preotului Zaharia, care locuia în cetatea Ein-Karem, situată la zece kilometri depărtare de Ierusalim, poate cel mai frumos loc din preajma Orașului Sfânt, care păstrează, până astăzi, locul unde s-a născut Ioan Botezătorul. O săptămână pe lună, slujitorii templului veneau la Ierusalim pentru a-I aduce rugăciuni Domnului și pentru a oficia slujbele de șapte ori într-o zi, apoi se întorceau în locuința lor.

De șapte ori pe zi Te-am lăudat, spune profetul David. Prezența unui număr de zece bărbați era obligatorie, altfel slujba respectivă nu putea începe. Dar erau acolo și multe ajutoare la îngrijirea templului, a veșmintelor, care aveau grijă de fecioarele închinate o perioadă de timp, până la 12-14 ani, în templu. Era, așadar, acolo, o viață cărturărească înaltă, într-o atmosferă deplin religioasă, infuzată de rugăciune, care se revărsa torențial și de nestăvilit peste oamenii apropiați de Dumnezeu. Între aceștia se afla și Ana, din seminția lui Așer, văduvă de vreo 60 de ani. Această femeie, prorociță, în vârstă de 84 de ani, a fost căsătorită doar șapte ani, însă, murindu-i bărbatul, a rămas în slujba templului.

Picturile cu Dreptul Simeon și Proro­cița Ana păstrează pe papirus cuvintele pe care zugravii de demult le-au scris în dreptul Prorociței Ana: „Acesta a făcut cerul și pământul”, privind către Pruncul Care era adus în templul din Ierusalim.

Așadar, ei au cunoscut prima dată dumnezeirea Mântuitorului Hristos și s-au bucurat de venirea Lui în lume, reprezentând umanitatea care L-a așteptat și L-a întâmpinat cu bucurie, pe când Irod îi reprezintă pe oamenii ostili Mântuitorului, atitudine întâlnită frecvent și în zilele noastre...

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne îndeamnă pe toți să păstrăm legile pe care le-am moștenit de la părinții și strămoșii noștri.

Mântuitorul era fără de păcat. El nu trebuia să împlinească aceste legi ale Vechiului Legământ, dar ne-a arătat, prin smerenia Lui, atitudinea pe care trebuie să o aibă un fiu credincios al Bisericii.

Ce înseamnă Legea, ce înseamnă tradițiile, cunoaștem fiecare, în parte, deși suntem puțin preocupați de învățarea lor și, mai ales, de urmarea lor. Dacă le știm, de multe ori găsim felurite pretexte și ne scuzăm că nu sunt toate pentru noi, că le putem evita și, astfel, viața noastră ne îndepărtează de Cel care a împlinit Legea și prorocii și care S-a arătat ascultător Părintelui Său, până la moarte, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, și încă moarte pe cruce. Aceasta a fost ascultarea cea mai înaltă, la înălțimea căreia nu putem nici măcar privi sau gândi.

Întâmpinat cu asemenea căldură de Bătrânul Simeon și Ana Proro­cița, Mântuitorul Hristos a fost aș­tep­tat în decursul istoriei acestor două milenii, când împărtășim învă­țătura Lui, de foarte mulți oameni. El Se întâlnește și cu indife­rența și ostilitatea multora, poate și a noastră, adeseori, dar ne aduce aminte că a venit pentru toți, pentru a împlini Legea și prorocii, îndem­nân­­du-ne să fim asemenea Lui.

A împlini Legea și a păstra tra­di­ția este un mare dar și vedem aceas­ta la frații români aflați departe de țară, de casa și de rudeniile lor. Bisericile și comunitățile româ­nești, risipite în lume, sunt cele care reu­șesc, după cum mărturisesc, să îi țină aproape de neamul și cre­din­ța lor.

Unele dintre cântece ne aduc aminte tocmai despre adevărurile nepieritoare, altele izvorăsc din amintirile copilăriei, picurând stropi de neuitare în ochii uscați de vânt, ceață și neînțelegere. Să nu uităm de popa Ion, care ne-a botezat în satul nostru și ne-a întâmpinat când eram prunci, de cei care s-au rugat pentru noi ori au constituit și mai constituie exemple pentru oamenii care caută calea învățăturii Domnului Iisus Hristos.

Ne rugăm ca Pruncul Care a venit să împlinească Legea să ne deschidă și nouă calea apropierii de El, să ne trimită oameni rugători și buni, cum a întâlnit Fecioara Maria, întâmpinată atunci de Bătrânul Simeon și de Prorocița Ana. Să ne ajute tuturor să mergem pe același drum, căutând mângâierea și mântuirea care au fost aduse prin venirea în lume a Pruncului Iisus Hristos.