Teofana Scântei, stareța de poveste a Voronei

În răbojul vieții unei făpturi, care din cel mai fraged anotimp existențial, la 8 ani, a ales calea slujirii monahicești, cel al Teofanei Scântei de la Vorona, decana de păstorire, 55 de ani, a starețelor din cuprinsul Ortodoxiei Românești, se încrustează la acest sfârșit de iunie 2024, o vârstă mărturisitoare a pogorârii iubirii Domnului asupra-i, cea de 90 de ani. De pe culmea aceasta, privind în urmă, cum fac oamenii care au suit pe o asemenea înălțime temporală, stavrofora Teofana poate spune cuviincios că și-a făcut datoria cu toate puterile ei. Din ceruri, Dumnezeu o îmbrățișează, la rându-I, cu privirea sa ocrotitoare ca semn de încuviințare. Din înalturi, dinspre tronul dumnezeiesc, a sunat acea chemare pentru mănăstire care s-a aprins ca o scânteie în sufletul ce înmugurea, cel al copilei acelui timp, 1942. Plecase cu părinții ei din Chișcărenii Săvenilor, Maria și Costache, oameni ai pământului, la Mănăstirea Agafton, la acea vreme, adevărată lavră în care se nevoiau 400 de viețuitoare. Se duseseră acolo să se roage și să se întărească pe drumul cel greu al umilei lor existențe de ființe de la talpa țării. Fevroniei, numele de botez al celui de al șaptelea copil al familiei Scântei, i-a căzut drag acest loc, cu tihna lui, cu frumusețea de rai pământesc, cu psalmodierile cele îngerești ale măicuțelor, că n-a mai vrut să se întoarcă acasă. Și tata, și mama, mereu încântați de miresmele îmbietoare și binefăcătoare ale Agaftonului, au consimțit să o lase să crească și să înflorească în această grădină a sfințeniei. Și a avut norocul să se bucure de o afecțiune aidoma celei materne, cea a maicii Mitrodora Savel, care s-a grijit ca de lumina ochilor de acest vlăstar, în care se întrezăreau făgăduitoare rodiri viitoare. La 14 ani a devenit rasoforă în chinovia botoșăneană. Tot pe atunci povestea ei a atras atenția Mitropolitului Moldovei, Sebastian Rusan, al cărui gând bătea departe, văzând în această floare ce-și deschidea corola o monahie sortită a fi prin slujirea ei vrednică, jertfitoare, chip iconic al monahismului românesc. O pregătea pentru a o numi în fruntea obștii voievodalei ctitorii a lui Petru Rareș, ce avea trebuință, spre a-și regăsi strălucirea, de energii tinere cu înțelepțirea pârgului. Erau semne prevestitoare. Răzbăteau din această monahie, ce se ițea evlavioasă, ziditoare, în belșugul bunătății. Așa se modelase cu îndrumările de sfetnic neîntrecut ale marelui duhovnic Paisie Olaru de la Mănăstirea Slatina, unde stareț era în deceniul cinci al veacului trecut Ilie Cleopa. Sihăstria Lăpuș­neanului avea sub autoritatea sa și Râșca. Mitropolitul de la Iași a rânduit-o în scaun stărețesc la Râșca, dar a venit peste tagma călugărească năpasta Decretului 410 din 1959, cel al izgonirii din Rai a călugărilor, în special a celor tineri. Maica Teofana Scântei, tunsă-n monahism în 1954 chiar de Vlădica Rusan, a cerut să fie dezlegată din această ascultare, ca aceasta să se încredințeze unei maici mai în etate, căreia i s-ar fi îngăduit să rămână în vatra mănăstirească. În decembrie 1959 a fost scoasă cu forța din chinovie și alături de alte surori în Domnul a trăit aproape un deceniu la Fălticeni, câștigându-și pâinea zilnică cu munca brațelor la Filatura de In și Cânepă. Călugărițele nu mai purtau veșmântul monahal, dar trăiau în același duh monastic.

Îngerul cel păzitor din ceruri n-o părăsise însă pe Teofana Scântei. Îi sortise norocul la care nădăjduise clipă de clipă, să revină în oastea slujitoarelor lui Hristos. Nu se uitase la Mitropolia Iașilor de vrednicia ei. Mitropolitul Iustin Moisescu izbutise să obțină, printr-o stratagemă de fină diplomație, recuperarea faimoasei Mănăstiri a Voronei, transformată de regimul comunist în sediu de cooperativă agricolă. Ajunsese aproape o ruină. Ierarhul convinsese autoritățile să o redea Bisericii spre a fi cămin pentru maicile aflate la senectute, cu trebuință de îngrijire. A adus spre făptuire patru maici și i-a încredințat în 1968 Teofanei Scântei răspunderea acestei misiuni. Cumplit de grea. Nu doar că era paragină și batjocorire, ci de-a dreptul șerpărie. Maica, în floarea vârstei, a avut curajul rezidirii unui așezământ glorios al Ortodoxiei noastre. Intuise că Mitropolitul Iustin voia de fapt să reîntemeieze Vorona, ca să se audă iar aici cântare de stup mănăstiresc. Socotise că maicile, cu hărnicia, priceperea și răbdarea lor, ar putea să dea viață acestui topos, să fie ce-a fost, ba chiar și să-i adauge podoabe noi. În 10 ianuarie 1969 a numit-o pe Teofana Scântei stareță a Voronei. Fusese alegerea potrivită. Blânda, buna Teofana, care parcă n-ar fi atins nici cu o floare pe cineva, fusese înzestrată și cu exercițiul autorității celei firești. Impunea respect și inspira urmare. Și, ajutată la început de Mitropolitul Iustin, apoi de Teoctist, care avea la inimă Vorona, fiind mănăstirea sa de metanie, stareța a făcut posibil miracolul. A dat nu doar colbul deoparte, ci și mâlul ce acoperise parcă cu totul poiana cândva numai lumină și frumusețe, ci a șlefuit, an de an, cu osteneală neistovită, carate înnobilatoare. Pe stavrofora Teofana Scântei, stareța Voronei, au prețuit-o și următorii întâistătători din scaunul mitropolitan al Iașilor, Daniel și Teofan, care au insuflat comunității elan, ce se baza pe un generos suport financiar. Prin truda jertfelnică a obștii și daniile celor cu stare, dar și cu banul văduvei, s-a așezat peste istorica Mănăstire a Voronei veșmântul măreției. Chinovia din codri s-a încununat ca „lavră împărătească”, cum am numit-o cu o metaforă în albumul ce l-am consacrat mănăstirii la rugămintea maicii Teofana. Intitulat „Vorona - împărăteasca lavră”, cartea aceasta a fost lansată de ziua hramului uneia din cele trei biserici, de Nașterea Maicii Domnului, la sfârșitul Liturghiei săvârșite sub protia Înaltului Teofan. Se întâmpla asta în anul 2019, când se rotunjiseră 50 de ani de stăreție pentru stavrofora Teofana Scântei. Avea bucuria plinirii lucrurilor, a reînnodării sporitoare a marii tradiții, o avuție izvodită sute de ani în această glorioasă vatră monahală. Stupina din poiana soarelui culegea răbduriu și iscusit mierea spre a o dărui credincioșilor întru mântuirea cărora se rugau neîncetat maicile. Drumul în viață al acestei monahii paradigmatice, care trecuse prin aprige vifornițe, suise pe acel pripor al Luminii. Lăsase într-o slujire stărețească de peste jumătate de veac urme durabile. Ctitorise temeinic zidiri din piatră și cărămidă, dar mai ales modelase cu gingășie și iubire suflete. Intra din timpul vieții în legenda cinului și era chip iconic. Așa o percepeau credincioșii, așa o prețuiau ierarhii, care o cinstiseră cu cele mai înalte distincții ale Bisericii. Patriarhul Teoctist i-a acordat rangul de stavroforă și i-a conferit Crucea Patriarhală. La 50 de ani de stăreție, Patriarhul Daniel i-a oferit, la rându-i, Crucea Patriarhală, înmânată de Mitropolitul Teofan, care a decorat-o și el cu Crucea Moldavă. O recunoaștere a unei exemplare rostuiri a vocației, făptuită cu smerenie și neodihnă. La 90 de viață, stareța cu cea mai îndelungată păstorire din Ortodoxia Românească, Teofana Scântei, căreia i-a fost hărăzit să se nevoiască între cele două biserici ale Voronei închinate Maicii Domnului, Nașterea și Adormirea, a avut-o mereu ca model de trăire pe Născătoarea de Dumnezeu, e călăuza atotvăzătoare a comunității monahale a Voronei. Și astfel, curgând în albie mănoasă trecerea sa prin lume, călătoria înspre Împă­răția cea de Sus, monahia aceasta de poveste fermecată a pășit în istorie. Îi dorim să ne înminuneze încă ani buni. Și ne dorim ca atunci când va urca la ceruri să ne fericească cu rugăciunea ei sfântă.