Teologi ortodocși într-un maraton academic de excepție

Conferința teologică internațională „Unitate panortodoxă și sinodalitate” (9-12 ianuarie 2019) a reprezentat o premieră absolută pentru teologia ortodoxă românească și interna­ționa­lă din ultimii zeci de ani. Evenimentul constituie cea mai mare întrunire a cercetătorilor ortodocși din istoria modernă. Acesta s-a remarcat prin amploarea numărului de participanți (aproximativ 300 de cercetători) din 34 de țări, prezența lor reconfigurând simbolic o parte a mapamondului, din Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia până în Rusia, Ucraina și Estonia, din Liban până în Hong Kong și China, din Albania, Bulgaria și Grecia până în Belgia, Finlanda și Olanda.

Diversitatea temelor abordate a fost, de asemenea, pe măsura numărului de participanți. Timp de patru zile a avut loc un adevărat maraton academic. De la ora 9 dimineața și până la orele 7-8 seara, au avut loc simultan prezentări de lucrări și dezbateri într-un ritm accelerat, în șase săli de conferință. În total, s-au desfășurat aproximativ 70 de sesiuni de comunicare. Participan­ții au fost nevoiți să facă inevitabil o selecție între diversele prezentări și să aleagă una dintre secțiuni, cu riscul de a le pierde pe celelalte cinci care se desfășurau concomitent. Temele însele au fost fascinante prin diversitatea și actualitatea lor: de la probleme de eco-teologie, ecumenism, ecleziologie și misiune până la probleme de apologetică, patristică și cultură ortodoxă, de la istoria Bisericii până la doctrina și etica acesteia, absolut toate tipurile de discurs teologic academic au fost bine-venite.

Moment de referință pentru teologia ortodoxă contemporană

Dincolo de detaliile concrete ale temelor prezentate, această conferință reprezintă un moment de referință pentru teologia ortodoxă contemporană, fiindcă, pe de o parte, a rezumat întreaga evoluție a acesteia din ultimii zeci de ani, iar pe de altă parte, i-a trasat direcțiile de viitor. Ceea ce este semnificativ – dacă este să o comparăm cu celebrul Congres al Facultăților de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936, ca moment (mai curând convențional) în care s-a propus „întoarcerea” la Părinți, de această dată nu mai există o direcție principală de urmat. Unitatea monolitică a sintezei neopatristice, care pare să domine cel puțin cea de a doua jumătate a secolului XX, a cedat, teologia asumând noi direcții de cercetare. Marele perdant al neopatristicii, părintele Serghei Bulgakov, este reevaluat dintr-o nouă perspectivă și, odată cu el, tot ceea ce ține de filozofia religioasă rusă (Nikolai Berdiaev, Pavel Florensky) și de cultură, în general.

Astăzi există, prin urmare, o pluralitate de abordări și de teme la fel de legitime. Deloc surprinzător, pe linia sintezei neopatristice, studiile palamite cunosc un avânt considerabil, precum și ­cele dedicate isihasmului și ­autorilor filocalici, după cum s-a putut constata din desfășurarea conferinței. Apologetica revine în forță în contextul teologiei ­naturale, care are susținători fervenți, precum Richard Swinburne, prezent la acest eveniment. Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae își dovedește forța creatoare și fecunditatea teologică prin interesul pe care îl stârnește atât în România, cât și în străinătate. I-a fost dedicată o întreagă sesiune, pe lângă abordarea sa în cadrul altor teme (ecleziologie, cosmologie etc.). Desigur, nici subiectele contemporane nu au fost ignorate, începând cu provocările islamului la adresa creștinismului, tema emigrației și a diasporei, trecând prin probleme de educație ortodoxă, de drept canonic sau de liturgică și până la chestiuni privitoare la căsătorie și familie sau la dialogul interreligios. Dialogul dintre Ortodoxie și spațiul public, dintre Ortodoxie și artă a fost evidențiat, precum și cel dintre știință și religie.

Provocările trecutului recent sau îndepărtat au fost, de asemenea, analizate: experiența totalitarismului și a persecuției, creștinismul din Orientul Mijlociu, consecințele Sinodului de la Iași (1642) etc.

Ceea ce este remarcabil la nivelul dezbaterilor este depăşirea polarizării tradiţionale între Estul şi Vestul creştin. Acestea se situează dincolo de polemici inutile, dar fără să minimalizeze memoria dureroasă a trecutului creştin şi liniile de demarcaţie între dogmatica creştină răsăriteană şi cea apuseană (catolică şi protestantă). Dialogul, cu alteritatea confesională şi adesea chiar intra-confesională, cu opinia diferită, a fost unul constructiv, irenic, indicând faptul că Ortodoxia, în contextul său specific, se confruntă cu multe dintre provocările pe care modernitatea le adresează conştiinţei creştine la modul general.

Limbajul Ortodoxiei

Conferinţa organizată de International Orthodox Theological Association (IOTA) reprezintă simbolul cel mai puternic al depăşirii izolaţionismului specific perioadei comuniste, în care legăturile teologiei româneşti cu Occidentul şi cercetarea academică ortodoxă din afară au fost sever scurtcircuitate și chiar întrerupte. Procesul de sincronizare s-a produs într-un ritm lent la începutul anilor ’90 şi din ce în ce mai accelerat după anul 2000, cu rezultate vizibile. Evenimentul a pus în evidență această sincronizare sub mai multe aspecte, dintre care două sunt remarcabile. La nivelul publicațiilor, traducerile realizate de echipa Editurii ­Doxologia au fost evidențiate prin întâlnirile organizate sub forma lansărilor de carte. Publicul ieşean a avut astfel, o dată în plus, şansa  unui dialog viu cu autori orto-docşi prestigioşi din Occident. ­Părintele Andrew Louth, părintele Philip LeMasters, Hannah Hunt, Paul Gavrilyuk şi Alexis Torrance şi-au prezentat cărţile şi au răspuns întrebărilor adresate din public.

Sentimentul predominant într-un astfel de mediu a fost privilegiul de a împărtăşi frumuseţea şi bucuria teologiei ortodoxe alături de confraţi provenind din medii atât de diferite şi, adesea, din ţări minoritar ortodoxe. Un profesor din Occident mărturisea că a fost surprins de bucuria care se citea pe chipurile ieşenilor, în contrast cu îngrijorarea de pe feţele conaţionalilor săi dintr-un oraş german. „Am simţit că am ajuns acasă”, mi-a spus, „iar această bucurie trebuie să aibă legătură cu profunzimea şi sfinţenia Ortodoxiei”, a continuat. Cadrele teologice generale ale conferinței au fost trasate de prelegerea inaugurală a Mitropolitului Kallistos Ware și de mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

La vârsta venerabilă de 84 de ani, Mitropolitul de Diokleia a oferit câteva reflecții asupra Sinodului panortodox din Creta (2016). Cu voce tremurândă și spirit lucid, a reușit să țină cu sufletul la gură întreg auditoriul reunit în Teatrul Național, devenit neîncăpător cu acest prilej. Abordarea curajoasă a temei a indicat faptul că Ortodoxia trebuie să asume fără teamă discursul autocritic atunci când este cazul. Departe de orice festivism și retorică goală, cu proiecția discursului în română, franceză și greacă pe un ecran uriaș, a lăsat o impresie de neșters.

În mesajul său, Patriarhul ­României a vorbit despre unitatea Bisericii ca dar al lui Dumnezeu şi coresponsabilitate a clerului şi credincioşilor laici. Într-un limbaj precis și convingător, unitatea și sinodalitatea Bisericii au fost definite în legătură cu Sfânta Treime, ca sursă, model și scop al acestora. Cercetarea teologică, urmând gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, a fost așezată în contextul adecvat, ca știință a mântuirii și slujire a unității Bisericii. Aceste idei teologice au venit ca un răspuns la propunerea prof. Paul Gavrilyuk, care afirma, în deschidere, că IOTA dorește să își pună expertiza teologică a membrilor săi în slujba Bisericii.

Dincolo de susurul limbilor străine care se vorbeau în jurul meu, frecvent auzindu-se engleza, greaca, franceza și germana, predominant era un singur limbaj. Era limbajul Ortodoxiei, limbajul iubirii creștine, care îi apropia atât de mult pe oameni care nu se întâlniseră niciodată.