Teologia Postului Mare

Cugetul Bisericii Răsăritene exprimat în formula liturgică: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate" concentrează experienţa vieţii creştine ca existenţă spre dăruire, împărtăşire, spre asceză şi jertfă. După mărturia teologului francez Olivier Clément, creştinul îi dăruieşte lui Dumnezeu totul, inclusiv neputinţele, neajunsurile, eşecurile, insatisfacţiile, decepţiile, grijile şi problemele, căci Dumnezeu "pe cele cu lipsă le plineşte şi pe cele neputincioase le vindecă", redându-ne nouă înşine fiinţe "fără pată" sau "zbârcitură".

În această cheie a integralei dăruirii trebuie interpretată şi perioada Postului Mare, timpul acestuia numărat în zile. Deşi organizat puţin diferit şi neuniform spre deosebire de zilele noastre, în primele veacuri creştine, Postul Mare, după calcule matematice ce excludeau sâmbăta şi duminica ce nu erau strict zile de post, avea o durată de treizeci şi şase de zile. Teologia acestor zile a fost interpretată de Sfântul Ioan Cassian în lucrarea sa "Convorbiri duhovniceşti" prin grila dăruirii omului lui Dumnezeu legată de zeciuiala vechi-testamentară: "În legea mozaică există o poruncă generală lăsată întregului popor: Să dai Domnului Dumnezeului tău zeciuiala şi prima pârgă a roadelor tale (Ieşire 22, 29). Astfel că, dacă ni se cere să oferim zeciuială din toate bunurile şi roadele noastre, cu atât este mai de trebuinţă să dăm a zecea parte din viaţa noastră, din lucrurile şi avutul nostru omenesc, ceea ce noi facem de bună seamă în socoteala Păresimilor. A zecea parte din numărul tuturor zilelor care cuprind un an întreg este de treizeci şi şase de zile şi jumate. Iar din numărul săptămânilor, dacă se scad zilele de sâmbătă şi duminică, rămân pentru post treizeci şi cinci de zile".

Această ofrandă a vieţii omului este înveşmântarea timpului în vremea netrecătoare a Împărăţiei, în veşnicia lui Dumnezeu. Orice timp dăruit cuiva ne scoate din cronologia corozivă şi ne aşază în timpul calitativ al comuniunii, devenind icoană a neînseratului timp. Instaurând pe om în timpul lui Dumnezeu, perioada pascală proclamă viaţa şi viul ca realităţi ultime. Împotriva păcatului care aduce rana, suferinţa, şi în definitiv moartea, asceza pascală, prin abţinerea şi de la hrana animală, reafirmă viaţa, mişcarea şi viul ca sărbători eterne. Dăruită lui Dumnezeu, viaţa noastră înscrisă pe traiectoria ascezei este "cicatrizată şi vindecată de soarele Învierii" (O. Clément), transformată din timp al ruinei în timp valoros, din clipă spre moarte convertită în clipă salvată. Omul, prin post, se raportează la creaţie în termeni mai responsabili, nu devorator, nici colonizator, ci protector, patern şi grijuliu, având "mintea lui Hristos".

Postul Mare sau Postul Sfintelor Paşti mai este cunoscut şi sub denumirea de Păresimi, legată printre altele şi de cei patruzeci de ani de exod în pustiu ai poporului lui Israel, perioadă în care s-au debarasat de concepţiile false despre Dumnezeu, s-au purificat de idolatria egipteană, revenind la adevărata imagine a lui Dumnezeu, a Dumnezeului "cu noi pe cale" în slăbiciunile noastre, "cu moartea pe moarte călcând" şi celor din mormântul şi din ruina rătăcirii Viaţă dăruind. Pentru noi, creştinii, teologia Păresimilor, strict relaţionată cu acest eveniment al poporului ales, are în vedere asceza eliberării de patimile care instaurează idoli în noi, de lupta noastră cu falşii dumnezei ce s-au amestecat în viaţa noastră şi au falsificat-o şi care au pus în locul Dumnezeului celui Viu viţelul aurit al egoismului, al mândriei, lăcomiei, iubirii de arginţi şi al altor patimi.

Învierea lui Hristos, prologul învierii noastre, adună timpul Păresimilor în cristelniţa mormântului golgotian, ridicând însutită zeciuiala ascetică a vieţii într-o comoară transfiguratoare a Împărăţiei pe "care molia şi rugina nu o strică şi furii nu surpă".