Terapia fantasmelor

Călătoream cu microbuzul în drum spre casă, iar pe bancheta din faţa mea o femeie în vârstă îşi spunea oful tovarăşei sale întâmplătoare de drum cu o voce destul de tare ca să se facă auzită şi în jur. Era tare nemulţumită de fiul ei, care de multe luni de zile nu mai venise pe la dumneaei şi nu o mai mângâiase cu vreun ajutor. Şi în tot acest răstimp, după cum ea însăşi povestea, îşi tot împletise în minte cuvinte potrivite prin care să-l certe şi să-l pună la punct pe acest fiu nerecunoscător. „Să vezi ce-o să-i zic eu lui când o să mă întâlnesc cu el!…”, îşi repeta ea cugetând, tot aşteptând un semn măcar de la el. Şi iată că veni şi ziua când fiul catadicsi să-şi viziteze mama singură, „dar nu i-am mai zis nimic”, s-a destăinuit bătrâna. „După tot ce am gândit eu să-i zic, nu i-am mai zis nimic”, a încheiat femeia resemnată.

Cred că nu contează din ce motiv bătrâna nu i-a mai zis nimic fiului ei, poate din teamă să nu-l învârtoşeze şi mai tare, din slăbiciune sau poate dintr-o dragoste maternă care trece totul cu vederea. Contează însă cum şi cu ce şi-a ocupat mintea această femeie, cât de mult a trăit ea într-o lume a închipuirilor şi a planurilor imaginare de a-i spune ceva - chiar nu contează ce! - care să-l înveţe minte pe fiul ei.

Din păcate, nefericita bătrână din microbuz nu este un caz singular, ci ea doar a avut curajul să exprime cu voce tare ceea ce a gândit în singurătatea minţii ei. Toată dezvoltarea acestei plăsmuiri imaginare de multe luni a fost răspunsul la atacul unui gând simplu că fiul ei este un nerecunoscător. Iar pentru multe luni de zile viaţa ei cea mai intensă s-a mutat din lumea reală în cea a fantasmelor. Însă e de mirare cum un gând atât de persistent, demn de o povestire din Pateric, a pus stăpânire pe sărmana femeie, mâncându-i realmente timpul şi viaţa. Totuşi, într-o formă asemănătoare, la intensităţi diferite, gândesc aproape toţi oamenii. Slăbiciunea firii omului se vede în faptul că mintea îi poate deveni oricând pradă închipuirilor când vigilenţa e absentă.
În anumite momente, din pricina unor emoţii puternice de mânie, poftă sau nemulţumire, ne închipuim destule lucruri despre alţi oameni, chiar dacă de cele mai multe ori nu le ducem la împlinire din pricina ruşinii, de „ochii lumii” cum se zice sau din respect formal faţă de vreo lege morală exterioară. Faptul că nu ajungem la faptă cu aceste gânduri, că ne-am reţinut din pricina legii morale nu înseamnă că ceea ce am gândit nu mai presupune nici o evaluare duhovnicească, că acele gânduri sunt pur şi simplu ceva trecător şi fără urmări sau ceva neutru de genul „gânduri, deh!”. Aceste plănuiri mentale sunt condamnate cu asprime de Mântuitorul, de pildă atunci când spune: „Şi Iisus, ştiind gândurile lor (ale fariseilor vechi şi noi, n.n.), le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Mt. 9, 4) sau „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Să nu ne închipuim în vorbele Mântuitorului vreo interdicţie de natură morală sau legalistă. Deloc, ci ele au un scop pur terapeutic. Mulţimea gândurilor ne face rău nouă înşine, ne îmbolnăveşte sufleteşte. Scenariile mentale, convorbirea cu gândurile constituie o piedică majoră pentru viaţa omului, îl smulg din realitate, îi blochează capacitatea de relaţie şi-l împiedică să crească duhovniceşte, deoarece în aceste fantasme se pot amesteca gânduri, sugestii şi emoţii străine, viclene, cu scopul clar de a ne robi.

Prin experienţa marilor nevoitori ni se transmite că singurătatea poate amplifica această tendinţă de a construi scenarii mentale imaginare. Erau luptaţi cu deosebită intensitate de gânduri mai ales pust­nicii retraşi, aşa cum sunt şi astăzi milioane de oameni care trăiesc singuri, mai ales în marile oraşe. Unul dintre cei mai faimoşi sfinţi contemporani, Porfirie Kavsokalivitul, în cartea sa autobiografică, scrie că încă din primii ani de ucenicie în pustia Athosului a deprins temeiul duhovniciei: „M-am obişnuit să nu-mi las mintea slobodă, ca să dobândesc curăţia minţii”. Fără acest exerciţiu nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească reală. Prin urmare, dacă nu-mi pun serios problema slobozirii de gânduri, dacă nu mă atinge în nici un fel practica de a învăţa „să nu-mi las mintea slobodă”, nu pot vorbi nici despre tămăduirea sufletului, iar înaintarea duhovnicească devine o temă irealizabilă sau, poate mai grav, una dintre multele mele închipuiri mentale.

Dar noi cum reuşim să nu ne mai lăsăm mintea slobodă? Părinţii ne-au transmis că aceasta se poate prin rugăciune. Şi ce-i rugăciunea? Tăgăduirea propriului dialog lăuntric cu gândurile, cu impresiile şi cu închipuirile pentru a dialoga cu Dumnezeu neîncetat.