Testamentul sihastrului și protosinghelul Andrei Pascaru de la Schitul Icoana Nouă

Protosinghelul Andrei Pascaru, fostul egumen al Schitului Icoana Nouă din vatra Mănăstirii Neamț, după o luptă cu lumea și încercările ei de tot felul, se îndreaptă către Dumnezeu pentru a primi, după nemincinoasă făgăduință, cununa cea neveștejită a măririi. Lupta cea bună m‑am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s‑a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da‑o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui (2 Timotei 7, 8).

Zilele monahilor râvnitori se succed într‑un timp al rugăciunii, găsind mereu resursele duhovnicești de a priveghea și de a fi aproape de Hristos. Aceasta este realitatea dintr‑o vatră monahală, unde bătrânii au valoare de exemplu, întrucât rânduiala (tradiția) se transmite din generație în generație, asemenea învățăturii de credință și celorlalte aspecte care privesc mântuirea noastră.

Protosinghelul Andrei Pascaru era printre cei mai vârstnici dintre monahii isihaști ai Mănăstirii Neamț. Se poate ca altcineva să‑l fi întrecut în numărul anilor, dar, cu siguranță, era printre cei mai cărunți (născut la 3 septembrie 1940, novice din 1968, monah din 28 noiembrie 1979).

Un călugăr așezat, în duhul tradiției, simplu în purtare, nevoitor în fapte, tăcut la nevoie, mereu harnic, temerar și împlinitor al unui vechi testament.

Despre ce testament este vorba?

Andrei Pascaru a fost ucenicul apropiat al sihastrului și duhovnicului iscusit Vasian Iosub, care a trecut la Domnul cu puțin înainte de Revoluția din 1989. Reușise să adune în jurul lui, asemenea unei păsări care își strânge puii mereu aproape, pe mulți dintre fiii Mănăstirii Neamț. Între cei care au fost povățuiți duhovnicește de părintele Vasian s‑au numărat Nestor Vornicescu, Adrian Hrițcu, Gherasim Cucoșel și alți vlădici, arhimandriți, ieromonahi vestiți, profesori de teologie și preoți de enorie.

Ce‑l apropia pe părintele Vasian Iosub de toți aceștia? Care era magnetul ce atrăgea ori punctele comune ce se regăseau în viețile celor amintiți?

Printre cei care veneau de departe sau mai de aproape a fost și Arhiepiscopul de la Paris, care, pribeag, ca atâția pribegi ai lumii, de câte ori venea în țară, înainte de a ajunge la mormintele părinților lui, poposea la mormântul părintelui Vasian. Iubirea lui, rugăciunea și sfaturile pe care le dădea celor aflați pe valuri învolburate, dar care nădăjduiau să ajungă la limanul liniștit al mântuirii nu puteau fi uitate.

Dintre ucenicii lui Vasian Iosub, cel mai apropiat a fost Andrei Pascaru. Nu știu când a fost prima întâlnire dintre cei doi, dar duhovnicul l‑a ținut aproape pe ucenic, învățându‑l rânduielile monahicești: smerenia, tăcerea, răbdarea, slujirea. A pus cuvânt la Mitropolitul Teoctist al Moldovei pentru a fi hirotonit. În ciuda vremurilor potrivnice, l‑a trimis să studieze la Seminarul de la Mănăstirea Neamț. Și el, asemenea apostolilor, din neînvățat a devenit slujitor al Celui Preaînalt. Ca duhovnic, găsea mereu cuvintele potrivite, poate nu chiar asemenea dascălului său, Vasian Iosub, dar oferind aceeași liniște și nădejdea mântuirii…

Rareori pleca de la Icoana. Doar când treburile și obligațiile îl scoteau din liniștea cu care se obișnuise. Devenise și el un fel de sihastru, asemenea învățătorului său. Nu se simțea bine între cei care filosofau și înșirau cuvinte multe. Știa rânduiala lui de slujbă. Ani la rând a fost singurul preot la schit. La început l‑a ajutat pe bătrânul său duhovnic, apoi a rămas să ducă mai departe rânduiala schitului. Trebuie să amintim marea virtute a statorniciei care i‑a caracterizat viața. Putem vedea că roade alese au cei care rămân să semene din povețele duhovnicului. Roade de care s‑a bucurat pe pământ și altele pe care le‑a urcat la cer...

Vasian Iosub a suferit mult. În anii egumeniei sale, Schitul Icoana nu a putut construi o biserică. I‑a încredințat ucenicului său până în clipa din urmă un testament: să ridice biserică de piatră, pe care vânturile, valurile și furtunile să nu o poată dărâma…

A rânduit Dumnezeu ca părintele Andrei Pascaru să fie împlinitorul testamentului lăsat de duhovnicul și ctitorul Vasian Iosub.

Așa a început la scurtă vreme după anul 1989 Andrei Pascaru să ridice, în pustie, biserică spre slava lui Dumnezeu, întru pomenirea sărbătorii Schimbării la Față, înțelegând din mesajul acesteia dorința de a fi împreună cu Domnul.

A zidit alături și câteva colibe, una pentru el, alta pentru ucenici și alta pentru pelerini, spunând adeseori: Bine ne este nouă să fim aici!

Cu dificultăți, încercări și luptă multă a reușit să ridice lăcașul de cult și să‑l împodobească cu pictură. A rânduit cele necesare pentru sfințire, atrăgând către sihăstria Icoanei mulțime de credincioși. Uneori, numărul lor era impresionant, mai ales la Sfintele Paști, de hram, sau la sărbători importante. Tradiția patristică ne înfățișează mereu faptul că sfințenia atrage.

Astfel, mulțimi de oameni erau fascinați de sfințenia pe care părintele o cultiva ca pe o virtute rară, asemenea unei flori de colț răsărite uneori, din porunca Domnului, în pustietăți.

Așa și‑a împlinit misiunea Andrei Pascaru.

Când puterile i s‑au împuținat și anii i s‑au adăugat, nemaiputând să‑i primească pe toți, părintele Andrei a încredințat egumenia părintelui Calinic. S‑a retras, rămânând deoparte, precum cândva părintele Vasian Iosub.

În istoria celor două schituri, Icoana Veche și Icoana Nouă, câteva sunt momentele pline de istorie și de revelație. Cel dintâi, al aducerii celebrei icoane a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, moment în care au fost binecuvântați cu sfântul odor munții și sihaștrii de aici. Când Icoana s‑a reîntors în Lavra nemțeană, după ce a fost ascunsă într‑o hrubă secretă de pe valea pârâului Rusu, rugăciunile sihaștrilor stabiliți aici au început să curgă neîncetat până astăzi. S‑au așezat în apropiere călugări iubitori de liniște, unii dintre ei, căutați de oameni și monahi de departe, rugători, taumaturgi și mai ales dezlegători de păcate.

Dintre cei mai râvnitori îi amintim pe Filotei, Gordie, Ioan Buluc. Ceilalți, rămași necunoscuți, umpleau de asemenea valea până spre cer de rugăciuni și cântări de laudă.

Au ridicat la Icoana Veche, pe locul ascunderii icoanei Maicii Domnului, un smerit schit și apoi, când au venit apele mari și locul a alunecat, nemaiputându‑se zidi acolo altă biserică, Vasian Iosub a mutat schitul în vremea Patriarhului Nicodim, într‑o poiană primitoare, sub Muntele Rusu, reînnodând istoria de demult a cunoscutei icoane bizantine, dar și tradiția rugătorilor din obștea Mănăstirii Neamț.

Andrei Pascaru este unul dintre eroii credinței acestui loc. A stat deoparte, nevorbind despre sine. Poate din smerenie, poate datorită lipsei harismei oratoriei, a ales să lucreze în tăcere, să ostenească la cultivarea pământului, străduindu‑se să aibă din munca lui ce pune pe masă, atât pentru mica obște a Schitului Icoana, cât și pentru pelerinii la început puțini, apoi tot mai mulți, căutând harul lui Dumnezeu. Toți cei care în viața lor au căutat să dobândească și să păstreze harul, au putut să vadă și să audă lumea mai clar, iar cei care nu au căutat harul, au rămas fără auzul și fără văzul spiritual, după cum spune Mântuitorul, ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi (Marcu 8, 18). Din acest motiv, prin har, o(a)menii sfinți au putut să vadă lucrurile deplin și chiar să prevadă lucrurile viitoare. Iată cât de vie și necesară este lucrarea harului.

Părintele, prin Harul lui Dumnezeu, a fost ctitor al unei biserici aproape de mărimea unei catedrale și al altor zidiri, dar mai ales rugător, harnic, râvnitor.

Nu pot uita acum, când Andrei Pascaru s‑a dus în ceata veșnică a călugărilor nemțeni care au iubit acest loc, cuvintele Arhiepiscopului Adrian Hrițcu. Întâmpinându‑l odată la Iași, mi‑a vorbit despre Andrei, cum îmi vorbise altădată și despre Vasian Iosub.

Nu cred că cineva l‑a iubit mai mult pe Vasian Iosub decât Arhiepiscopul Adrian. Nu știu de ce el, ierarhul român ajuns într‑un moment delicat al vieții sale, dar și al istoriei efemere la Paris, nu și‑a pregătit loc de odihnă la Icoana, pentru că acolo era inima lui, divizată oarecum între satul natal, unde erau părinții lui, și Schitul Icoana, unde se odihnea părintele Vasian.

Se încheie acum un capitol din istoria acestor locuri. Nu știu cât de mult se va scrie și vorbi despre protosinghelul Andrei Pascaru. Știu însă că în ceruri este o Carte a Vieții în care sunt așezați toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu. Numele lor s‑au scris acolo!