Textele vacante

Senzaţia neplăcută pe care o trăiesc intrând într-o librărie este că jumătate din cărţile pe care le văd nu sunt cărţi, ci obiecte-calpe cu chip de cărţi. E ceva atât de ostentativ şi de ţipător în înfăţişarea lor, încât mă crispez ca în faţa unor galantare cu mărunţişuri colorate. Parcă librăria a fost deturnată de la scopul pentru care a fost făcută. Şi-a pierdut aerul de templu al cărţii şi l-a căpătat pe cel de talcioc scrobit. A dispărut atmosfera reculeasă de loc în care păşeşti pentru a te regăsi în gândurile altora şi a apărut climatul de magazin de vândut parfumuri. O hală aseptică, frumos mirositoare, în care toate produsele seamănă leit. Un hangar cu titluri ce ascultă de principiul angrosist al vânzării cu ridicata. De aceea, cărţile nu te mai îmbie, ci te agaţă. Nu te mai absorb, ci vor să te acosteze de-a dreptul. De aici şi senzaţia de agresiune, sporită de ameţeala dată de numărul mare, foarte mare, de coperţi lucioase. Pete izbitoare cerşind să fie cumpărate.

În al doilea rând, impresia că cineva vrea să te păcălească, silindu-te să stai în gardă ca nu cumva să cazi în capcana textelor vacante. Prin „text vacant“ înţeleg volume alcătuite din îngrămădirea unor fraze cărora le lipseşte semnificaţia umană. Le citeşti cu aerul că asişti la o defilare de clişee aflate la modă, dar care, precum un teren viran pe suprafaţa căruia nu se ridică nici un profil de casă, sunt netede ca stil şi previzibile ca finalitate. Nu au relief şi nici motivaţie. Şi aşa, îţi dai seama că stridenţa cu care vor să-ţi ia ochii e semnul sigur al declinului lor. Când o carte se goleşte de substanţă, începe să-şi supraliciteze aspectul. Cazul clasic al găunoşeniei acoperite cu un strat de farduri captivante. Când interiorul s-a chircit, la exterior sporesc zorzoanele. Lipsa mesajului este ascunsă în spatele creşterii caricaturale a mijloacelor estetice. E ca într-o cursă a înarmărilor în care toţi vânează forme de agresiune cât mai sofisticate. Aşa arată cărţile contemporane: broşuri fără atmosferă, scrise de nişte autori sarcastici, comici sau vindicativi care nu mai au demult o viziune pe care s-o împărtăşească semenilor. Şi astfel, genurile care proliferează sunt cele cărora le prieşte îngroşarea formei, de pildă tonul minor al prozei comice, al cinismului gazetăresc sau al militantismului ideologic. Dar, emoţia autentică, elanul sacru al scriitorilor s-a stins. De aici senzaţia neplăcută pe care o descriam la început: că scopul cărţilor lor nu mai e să te emoţioneze, ci să te agreseze. În locul catharsisului de odinioară, ai parte de un vertij provocat de o grindină de excitanţi.

Cu totul alta e senzaţia în faţa rafturilor de anticariat. Acolo esenţa cărţii e păstrată. Coperţile sunt urâte, scorojite şi chiar pătate, dar au acea taină învăluită care aşteaptă să fie descoperită de cititor. Cred că cele mai bune cărţi sunt cele cu coperta mată sau cel puţin lipsită de ilustraţii cu rost împodobitor. O copertă neutră, impasibilă, indiferentă în dublu sens: nici nu trădează conţinutul cărţii, nici nu te induce în eroare sugerându-ţi altceva decât este de găsit în paginile ei. Ultimul lucru care poate defini o carte e coperta. Pe locul doi vine titlul. Un titlu nu lansează o carte, aşa cum o copertă nu o poate recomanda. De aceea, cărţile cele mai oneste sunt cărţile vechi. Chiar şi atunci când sunt frivole, superficiale şi mediocre, ambalajul nu caută să le ascundă lacunele. Tocmai de aceea între atmosfera anticariatelor şi cea a librăriilor moderne e aceeaşi deosebire ca între aerul auster la sihăstriilor şi efervescenţa mondenă a târgurilor de frumuseţe.