Tezaurarul cuvintelor de aur

Zic uneori oamenii că se duc dintre noi duhovnicii mari şi nu se mai găsesc alţii să le ia locul. Afirmaţie în parte adevărată. Dar nu recunoaştem şi cealaltă parte a realităţii şi anume aceea că în zilele noastre, nu doar duhovnicii sunt rari, ci şi credincioşii cu suflete de aur. Şi unii şi alţii trebuie preţuiţi. Şi cei amintiţi întâi şi cei de pe urmă au importanţa şi rolul lor distinct în viaţa Bisericii.

Cuvioşia sa a fost ca o lumânare de ceară curată

Între slujitorii dăruiţi de Dumnezeu cu mulţi talanţi a fost şi părintele Ioanichie Bălan. Călugăr vechi şi încercat, duhovnic, propovăduitor al cuvintelor vieţii veşnice, scriitor şi cronicar, editor şi păstrător al cuvintelor bătrânilor, cuvioşia sa a fost ca o lumânare de ceară curată, care a ars frumos într-o vreme în care întâlneai la tot pasul întunericul unei orânduiri străine de lumina neapusă a Evangheliei.

În această grea perioadă pe care a traversat-o Biserica, părintele Ioanichie Bălan a fost apostolul netemător, pregătit în orice moment să apere odorul de preţ pe care îl primise ca dar din dar. Gândul său se înălţa mereu la tronul Preasfintei Treimi dorind cu ardoare să rămână acolo, întru Împărăţia iubirii nesfârşite.

Preocupările pământene ale acestui monah au fost îndreptate, în cea mai mare parte, spre slava Bisericii. A căutat mereu cuvintele de folos ale monahilor ascunse în veşmântul smereniei, ca şi îngerul lui Michelangelo, încătuşat în stânca cenuşie, rostogolită la margine de cetate. Ani la rând, cu răbdare autentică, cu grijă şi pricepere, a adunat aceste cuvinte într-o carte de aur, cu străluciri de diamant.

Autorul unor versuri care vorbeau, printre lacrimi, de paharul amar

Părintele Ioanichie a îmbrăcat haina smereniei în istorica mănăstire Neamţ, fiind tuns în cinul monahilor de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Sebastian Rusan, cel cu inimă de părinte şi iubitor de călugări. În scurt timp, el a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai Bisericii noastre. Cunoscut pentru scrierile lui, pentru cuvântul care mângâia sufletele credincioşilor, pentru grija de a păstra tradiţia monahală din veacurile apuse.

Tânăr şi inimos, dăruit cu elan misionar şi cu înţelepciune din izvorul cel pururea curgător, Ioanichie Bălan, pe atunci ierodiacon, a cunoscut pustiirea mănăstirilor printr-un decret comunist, care a provocat în toate ţinuturile româneşti cel mai mare cutremur spiritual în zbuciumatul veac XX.

Aflat în furia dezlănţuită, Ioanichie Bălan a plâns cu monahii trimişi pe drumuri, fără haine şi fără merinde, într-o lume care nu-i iubea şi nu-i înţelegea. El este autorul unor versuri care vorbeau, printre lacrimi, de paharul amar pe care numeroşi monahi au fost nevoiţi să-l bea în „ţara îndepărtată“ în care fuseseră exilaţi. Părintele Ioanichie a crezut cu tărie că va veni o vreme când Domnul iarăşi o să-i cheme. Pentru cei mai mulţi dintre ei, dorul după taina vieţuirii călugăreşti şi după rânduiala monahală a rămas nestins, în ciuda încercărilor şi persecuţiilor.

Şi-a mângâiat sufletul cu puterea tămăduitoare a rugăciunii

Îndurerat de încercările acelor ani tulburi, obligat să părăsească mănăstirea inimii sale - Sihăstria -, Ioanichie Bălan a făcut din mănăstirea nemţeană Bistriţa o cetate a spiritualităţii ortodoxe pentru iubitorii de înălţimi duhovniceşti. Douăzeci de ani, cât a durat „exilul de la Bistriţa“, ierodiaconul, şi mai apoi ieromonahul Ioanichie, şi-a mângâiat sufletul cu puterea tămăduitoare a rugăciunii şi a lacrimilor.

Cu toiag şi traistă, purtând cu el condeiul însemnărilor şi cronica cu multe foi albe a monahilor, Ioanichie Bălan a bătut la porţile mănăstirilor din toată cuprinderea românească. A întrebat călugării bătrâni, atâţia câţi mai erau, a căutat prin vechi acte de cancelarie şi însemnări pierdute prin biblioteci şi arhive, a dat la o parte frunzele veştede de pe mormintele din cimitirele mănăstireşti, a întrebat în stânga şi-n dreapta şi a ascultat, la ceas de priveghere, şoapte negrăite, aduse din adânc de istorie.

În chilia lui, ocrotit de icoane şi de lumina nestinsă a candelei, a lucrat în linişte la alcătuirea „Patericului Românesc şi a Vetrelor de sihăstrie românească“. A intervievat monahi cunoscuţi şi necunoscuţi, ierarhi şi profesori de teologie. A căutat răspunsuri pentru multe din întrebările oamenilor din vremurile de atunci. Cărţile lui, căutate ca pâinea caldă, niciodată nu erau îndeajuns pentru doritorii de spiritualitate. Monahii, dar şi credincioşii de la enorii, făceau eforturi pentru a le procura. După ce a trecut cenzura dictaturii, tirajul cărţilor a făcut o adevărată „revoluţie“ în viaţa bisericească românească.

A preferat „zăbava“ cea plină de farmec a cărţilor

În primele luni ale anului 1990 numele său s-a aflat printre candidaţii la stăreţia celei mai mari mănăstiri româneşti, dar el a preferat „zăbava“ cea plină de farmec a cărţilor şi a însemnărilor cronicăreşti.

Străluciţii monahi sihăstreni au găsit în Ioanichie Bălan un alt Proclu, ucenicul fidel învăţătorului său, un alt Ioan Moshu, ori un continuator al operei cronicăreşti a episcopului Narcis Creţulescu.

Datorită strădaniei sale, viaţa de pateric a monahilor nu s-a pierdut. La fel şi cuvintele lor. Dacă astăzi au şi românii un Pateric, cum au cei din Pustiul Nitriei, Sinai, Athos, cei din Lavra Peşterilor sau din alte locuri „umbrite“ de rugăciuni sihăstreşti, acesta este meritul incontestabil al părintelui Ioanichie Bălan.

Tot lui i se datorează alcătuirea vieţii marilor duhovnici Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, care aşteaptă în liniştea rugăciunilor făcute pentru ei confirmarea canonizării oficiale, pentru că încă din timpul vieţii lor sinodul evlaviei populare le-a acordat cea mai înaltă preţuire. Din acest punct de vedere, arhimandritul Ioanichie Bălan poate fi considerat un important cronicar al monahilor români. Iar dacă aici ar fi ceva de criticat, ar trebui să-i reproşăm, pe alocuri, folosirea hiperbolei şi a aproximaţiei în informaţia oferită.

Părintele Ioanichie Bălan a fost şi un evlavios pelerin. La Ierusalim şi-n ţara Sfântă, pe cărările Athosului, pe urmele martirilor din vechile catacombe, însoţit de părinţii Sihăstriei, a cerut binecuvântarea sfinţilor şi a băut apă din izvoarele Ortodoxiei. După fiecare călătorie a venit cu zeci de pagini scrise, ca şi în trecute vremi, de pelerini celebri. După ce le-a aranjat şi le-a revăzut, le-a publicat, astfel făcând cunoscută credincioşilor români istoria Ierusalimului sau a altor locuri sfinte.

Bucuria comuniunii cu lumea sfinţilor îi inunda sufletul şi mintea

Părintele Ioanichie a fost şi un monah iubitor de rugăciune şi de linişte. Căuta bucuria rugăciunii şi a împlinirii canonului îndatorat. Când timpul nu-i îngăduia, intervenea părerea de rău şi umilinţa smerită. Părintele Ioanichie avea momente de înaltă trăire mistică. Dincolo de omenescul din el, bucuria comuniunii cu lumea sfinţilor îi inunda sufletul şi mintea. Era şi un bun predicator. Omiliile ţinute la Sihăstria erau ascultate în linişte şi au dat roade bogate. Mai avea încă şi alte multe proiecte pe care ar fi vrut să le vadă împlinite. Strădaniile sale, multe şi rodnice, s-au lovit, în ultimii ani ai vieţii, de o boală grea şi rară. Nu-i mai cunoştea pe cei din preajmă, uitase de cărţi şi de paginile la care încă mai avea de lucrat. O linişte totală i-a pregătit plecarea dintre pământeni şi o nerăutate ca a pruncilor l-a cuprins înainte de a moşteni Împărăţia Cerurilor. S-au îngrijit de el, în totală dăruire şi rânduială, monahia Maria Bălan, sora sa după trup, şi protosinghelul Petru Bălan, nepotul şi continuatorul trudei sale. Alţi câţiva monahi râvnitori din Sihăstria i-au alinat suferinţa şi l-au considerat, până în amurgul vieţii, părintele şi îndrumătorul lor.

În zilele mutării sufletului său la veşnicele lăcaşuri mă aflam într-un pelerinaj la Muntele Athos. În 24 noiembrie (11 noiembrie, după rânduiala athonită), ziua în care trupul i-a fost aşezat în casa de lut a părinţilor săi, aflându-mă la Mănăstirea Vatopedu, am săvârşit, în biserica cea mare a vestitei chinovii, o slujbă specială de pomenire pentru părintele Ioanichie. Zilele următoare, duminică, 12 noiembrie, şi luni, 13 noiembrie (după calendarul athonit), la schitul românesc Prodromul, în numeros şi ales sobor de arhimandriţi şi profesori de la Centrul Eparhial şi de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, l-am pomenit la vremea cuvenită pe cuviosul monah sihăstrean. În toate chiliile româneşti împrăştiate pe tot cuprinsul Muntelui Athos s-au făcut în zilele acelea rugăciuni pentru odihna şi iertarea fericitului său suflet.

Arhimandritul Ioanichie Bălan a fost un monah cronicar şi un tezaurar al cuvintelor de aur ale bătrânilor monahi români, uitaţi în cea mai mare parte. S-a întâlnit acum cu ei în bucuria şi în lumina Împărăţiei veşnicelor bunătăţi, pregătite celor care L-au slujit cu credinţă pe Domnul vieţii. A găsit acolo visteria pe care a agonisit-o în viaţa-i pilduitoare, care rămâne pentru noi o icoană a Sfintei Ortodoxii.