Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Timp şi veşnicie

Timp şi veşnicie

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 19 Mar, 2011

Problema timpului a măcinat întotdeauna mintea oamenilor, fără ca aceştia să o poată rezolva. Odată cu relativitatea lui Einstein, aceasta nu numai că a văzut, în vreun fel oarecare, "capătul tunelului", ci a cauzat şi mai multe necunoscute. Scriitorii SF s-au bucurat că pot, în baza acestei noi teorii, să-şi deplaseze personajele pe linia timpului. Numai un super-erou poate merge înainte şi înapoi, în timp, pentru a "rezolva" unele probleme cu care s-a confruntat el sau altcineva. Sigur că acest lucru ne aminteşte de Altcineva, care a mers în timp, stând pe loc, ca să rezolve problema tuturor celor care-L vor întâlni.

Desenăm, de cele mai multe ori, curgerea timpului ca pe o linie, verticală sau orizontală, întretăiată de anumite puncte care ne interesează: datele importante pentru noi. Sigur că această încercare de a intui ceva atât de abstract cum e timpul este doar o modalitate de a înţelege devenirea sau degradarea noastră şi a celorlalţi. Vederea luminii necreate, însoţită de anumite sentimente, de nedescris, după cum mărturisea şi Sfântul Apostol Pavel, înseamnă o transcendere a realităţii obişnuite şi "vedere a curgerii timpului" din afara liniei desenate de noi. Viziunea extatică, chiar dacă acest termen este adesea greşit înţeles, a însoţit şi însoţeşte oamenii rugători, aleşi de Dumnezeu pentru lucruri deosebite. Profeţii Vechiului Testament au asistat aievea la vieţuirea Mântuitorului, iar sfinţii creştini au văzut nu numai cele din viitor, ci au înţeles şi faptele petrecute odinioară. Sfântul Siluan ne mărturiseşte, chiar în secolul al XX-lea, acest lucru.

Mântuitorul vesteşte Evanghelia tuturor oamenilor, indiferent de momentul temporar în care aceştia vieţuiesc. Cât anume durează un moment sau "trei zile" în mormânt nu ne este dat a şti. Ştim doar că Evanghelia a fost propovăduită atât celor dinainte de potop, cât şi tuturor celor care au fost şi vor fi în Biserică. Întâlnirea personală cu Dumnezeu înseamnă o "nouă" propovăduire. Jertfa euharistică a Mântuitorului, pe cruce, nu se repetă, ea este aceeaşi, unică, pentru totdeauna. Participarea noastră la această jertfă este graduală, diferită de la o Liturghie la alta. Doar astfel are rost ciclul liturgic zilnic al Creaţiei, de la facerea lumii până la ziua a opta, cea neînserată.

Atunci când ne venim în fire din tumultul zilelor noastre obişnuite, când ne dăm seama, din nou şi din nou, că trăim pentru altceva decât pentru micile noastre nevoi, se produce ceva deosebit în noi. Momentul de înţelegere cu adevărat, acel răstimp fulgerător care, din păcate, trece atât de repede, este "prinderea" veşniciei. Dar care este senzaţia noastră în acel moment? Aceea de oprire a timpului. Adică veşnicia poate fi închipuită cel mai bine prin oprirea timpului, printr-o îngheţare a tot ceea ce mişcă în jurul nostru. Această imagine este una utopică pentru omul vitezei. Acum toate trebuie să se petreacă rapid sau, dacă se poate, toate odată, să treacă pe lângă noi, pentru a ne rămâne tot timpul, pentru senzaţii tari. Dar îngheţarea are un scop bine definit. Rămânerea tuturor lucrurilor într-o anumită stare, fără a se mişca haotic, lasă loc unei singure mişcări: a harului lui Dumnezeu în noi.

Harul înseamnă lucrare, pătrundere a noastră, dar în anumite condiţii. Din fericire, aceste condiţii nu ne sunt expuse şi Dumnezeu conlucrează cu noi atunci când consideră că este necesar. Nu-L putem forţa, aşa cum ar fi vrut odinioară fariseii, fiindcă forţaţi pot fi doar cei creaţi şi, de aceea, plata în acest caz este doar din partea lor. Lucrarea noastră rămâne doar disponibilitatea şi smerirea inimii, fără ca acestea să reprezinte o regulă, ca să ne aducem aminte doar de inima lui Saul din Tars, care L-a văzut pe Dumnezeu chiar şi fără să-şi dorească acest lucru. Rugăciunea inimii nu este o tehnică de dobândire a harului, de vedere a luminii dumnezeieşti, ci o modalitate de schimbare a firii noastre, lucru atât de greu de realizat, mai ales în timpurile noastre.