Timp vindecător, timp sfinţitor

În veac, Hristos spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“. Necazurile vin sau ni le facem unii altora amăgindu-ne că astfel ne afirmăm puterea şi vana superioritate, dând la iveală, în fapt, fragilitatea şi vulnerabilitatea condiţiei umane. Tânjim spre o altă lume, suferim de acea „nostalgie a paradisului“ descrisă de Nichifor Crainic. Căzut în lumea deşertăciunii descrisă de Ecclesiatul, omul singur este incapabil să se elibereze de sub zodia „vânării de vânt“ şi să se întoarcă în Patria Cerească. E nevoie de o „restaurare“ a omului ca unitate şi unicitate, pe care Dumnezeu o poate face aşa cum descrie programatic părintele Dumitru Stăniloae  în „Iisus, sau restaurarea omului“. Ziditorul a toată făptura i-a dăruit omului căzut în lumea deşertăciunii nu doar a fi „rob al lui Dumnezeu“, ci chiar fiu al Său, părtaş veşniciei, odată cu principala  lecţie de logică: „Nu poţi sluji  la doi domni odată - lui Dumnezeu şi lui Mamona“, vieţii şi morţii. De aceea, conştiinţa este un dar sau un „talant“ dăruit  spre înmulţire.  

Slujitor desăvârşit al vieţii S-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi cu puterea Sa a vindecat toate bo­lile, unele consecinţă a păca­telor, altele pentru a se vădi puterea Celui dătător de viaţă, arătându-ne cum până şi  demonii cei mai înrăiţi pot fi alungaţi cu „rugă­ciune şi post“. Toate bolile le-a vindecat, neputinţele le-a dezle­gat şi, ca o încununare, a înviat morţi. Cu totul pilduitor pentru Cel care a venit să „plinească“ Legea, multe dintre minuni le-a făcut în zi de sâmbătă, prin da­tină zi de odihnă la evrei, res­pec­tată cu străşnicie, într-o severă rânduială. Dar cum se putea odihni Dumnezeu, Cel care este Iubire şi Izvor nesecat al vieţii, văzând boala şi atâta  suferinţă? Cum să se odihnească Acela care a venit ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară“?  Cum să se odihnească Ziditorul când îşi vede zidirea pândită de distrugere?  Neho­tăr­nicia  iubirii  Lui este asemenea puterii  de a face din timpul odih­nei, timp al vindecării şi al învierii din morţi!

Într-o sâmbătă l-a vindecat pe slăbănogul de la Vitezda, care „nu avea om“  să-l ajute când un înger tulbura apa şi o făcea vindecătoare de toată boala. Tocmai atunci când era singur, bolnav, părăsit de oameni L-a auzit pe Hristos: „vrei să te faci sănătos?“ Îl vindecă şi fără să spună un cuvânt, fără să aştepte răsplată şi se pierde în lume, poate vindecând pe alţi suferinzi,  în timp  fariseii în zelul lor for­mal îl mustră aspru pe slăbănog. Slăbănogul L-a întâlnit apoi pe Cel ce a venit „să ridice păcatul lumii“ şi Care l-a sfătuit cum boala poate fi prevenită: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“.

Orbul din naştere nu păcă­tuise, nici el şi nici părinţii lui, şi vindecarea lui, tot într-o sâm­bătă, e spre arătarea puterii lui Dumnezeu împlinită de Fiul Său. Şi iar, fariseii, cu grijă mare de „partea din afară a paha­rului“, s-au înfuriat şi i-au făcut un adevărat proces neiertător. Verdictul sună cu totul straniu pentru noi, dar atunci putea pecetlui destinul unui om - „Noi ştim că omul acesta este păcă­tos“. De unde ştiau? Doar pentru că, din întâmplare, erau mai-mari ai vremii şi hotărau după bunul plac, luându-şi viclenia asociat? Orbul i-a înfruntat cu adevărul faptelor pentru că des­chis şi ferm a spus: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu. Că fiind orb, acum văd… Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Dacă n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea“.  Femeia gârbovă a fost vindecată tot într-o sâmbătă, redobândindu-şi  verticalitatea, putinţa de a-şi înălţa ochii la cer  de unde, spune psalmistul, vine ajutorul primit de la Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul“. Hristos care învaţă că dacă cineva vrea să fie mai mare să slujească semenilor ne-a dat pildă fără pereche şi a făcut minunea fără să fie rugat de aceea care, poate, nu îndrăz­nea nici să gândească. De aceas­tă dată, fariseii, ignorân­du-L pe Hristos, au mustrat po­porul. Cu folos îndeamnă Hris­tos pentru toate timpurile: „Cău­taţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor, care este făţărnicia“.

Observăm o gradare a minunilor făcute de Hristos, Domnul vieţii, în zi de sâmbătă ducând ca spre o culme la învierea dreptului Lazăr. De această dată, fariseii au tăcut. În iconomia mântuirii, nu „omul este pentru sâmbătă“, ci sâmbăta, timpul, este „pentru om“, omul nefiind o „fiinţă spre moarte“. Dumnezeu nu avea cum să dea Duhul Său de viaţă dătător unei fiinţe ca apoi s-o trimită iar în nefiinţă. Iisus îi spune limpede Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine în veci nu va muri. Crezi tu aceasta?“… Lazăr murise de patru zile şi trupul său începuse a se degrada. Iisus  s-a rugat Tatălui Ceresc, apoi a strigat: „Lazăre, vino afară!“ Minune mare: Lazăr a ieşit. Cine poate descrie bucuria celui care, ieşit din întunericul morţii, Îl întâl­neşte pe Hristos, Lumina lumii. Petrecută înaintea Răstignirii şi Învierii lui Hristos, învierea lui Lazăr a fost spre moartea  de obşte ca o pecete între cele două Legăminte.   Furia lui Caiafa şi a sinedriului a ajuns la paro­xism şi au decis să-L ucidă pe Iisus, ca şi cum  poţi ucide veş­nicia cu vremelnicia. 

Într-adevăr, nu omul este pentru sâmbătă, ci sâmbăta este pentru om, timpul este pentru mântuire, cum scrie părintele Stăniloae;  pentru liberare „de tot răul şi necazul“ urmând cuvintelor lui Hristos: „Vino afară!“ Să ieşim din întunericul sinelui, purtător  spre moarte, pentru  a-L întâlni pe Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Apoi, urmându-L  să sfinţim numele Tatălui pe pământ şi în pă­mân­tul din care suntem înşine făcuţi ca să ne facem fii ai Tatălui Ceresc, moştenitori ai vieţii veşnice.