Timpul care ne apropie de Dumnezeu

Postul Mare sau Păresimile reprezintă pentru spiritualitatea răsăriteană, pe de o parte, timpul în care omul experimentează şi trăieşte cel mai intens apropierea de Dumnezeu, Care rămâne în fiinţă intangibil, dar Care i se împărtăşeşte omului în energiile necreate, în urma strădaniilor ascetice (Duminica a II-a din Post, a Sfântului Grigorie Palama - apărătorul învăţăturii ortodoxe despre energiile necreate), iar pe de alta, timpul în care creştinul înaintează cu paşi mărunţi pe cărările mântuirii, având înainte chipuri ale unei pocăinţe desăvârşite (Duminica a V-a din Post, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca). Toate străduinţele şi acţiunile lui ţintesc în această perioadă redescoperirea reală a treptelor acelui urcuş duhovnicesc iniţial la care omul a fost chemat încă din Rai, adică a Scării Raiului (Duminica a IV-a din Post, a Sfântului Ioan Scărarul, alcătuitorul lucrării duhovniceşti Scara dumnezeiescului urcuş).

Bucuria şi splendoarea Postului Mare constau de asemeni în anticiparea biruinţei, şi nu a morţii; nu mortificarea trupului, a simţurilor, a voinţei reprezintă sensul ultim al postului, ci, dimpotrivă, descătuşarea tuturor valenţelor fiinţei umane, afirmarea lor pozitivă printr-o dublă mărturisire de credinţă: aceea a ortodoxiei credinţei (Duminica I din Post, a Ortodoxiei, care deschide calea Păresimilor) şi aceea a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos (Duminica care încununează Postul Mare), fundamentul şi raţiunea credinţei noastre, după spusele Sfântului Apostol Pavel, care zice: Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (I Corinteni 15, 14).

Însă înţelepciunea Sfinţilor Părinţi care au statornicit Păresimile nu se rezumă numai la aceste aspecte, de vreme ce au înveşmântat perioada Postului Mare într-o haină luminoasă, şi anume jertfirea de sine (raţiunea ultimă şi unică a postului), semnalată prin aşezarea la mijlocul Postului a unei Duminici închinate Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos (Duminica a III-a din Post, a Sfintei Cruci), Care spune: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34).

Aşezământul Postului Paştilor este de altfel o confirmare atât a Sfintei Tradiţii, cât şi a Sfintei Scripturi; Sfinţii Părinţi au aşezat aceste zile de post datorită importanţei vitale pe care o are în viaţa Bisericii postul, despre care Mântuitorul le vorbeşte deja contemporanilor Săi: Puteţi oare să faceţi pe fiii nunţii să postească cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zilele când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti, în acele zile (Luca 5, 34-35).

Evoluţia firească pe care o cunoaşte această rânduială de-a lungul veacurilor nu poate fi nicidecum trecută cu vederea, cum de altfel nu poate fi ignorată nici încărcătura şi nici sensul duhovnicesc pe care îl va căpăta această perioadă din timpul anului bisepricesc, în cadrul cultului divin public.

Lumea contemporană suferă, din păcate, din cauza unei lipse majore a răbdării şi neatenţiei, obstacole principale care îl împiedică pe om să reconstituie acest parcurs duhovnicesc, clădit tocmai pe răbdare şi atenţie (trezvie). Măcinat de probleme şi griji, omul zilelor noastre nu mai are timp să cugete în linişte deplină la toate aceste momente care au apărut în rânduiala Postului Paştilor, încetul cu încetul, ca rod al unui discernământ uluitor.

Este foarte important însă ca la sfârşitul Postului Mare creştinul să aibă conştiinţa împlinirii unui sens, care are puterea de a schimba raţiunile, dar şi fanteziile lumii contemporane, ce îşi trăieşte tot mai intens drama înstrăinării spirituale, devenită vizibilă tocmai datorită luminii şi sensului pe care le radiază spiritualitatea răsăriteană.

Această dramă a zilelor noastre se datorează şi îndepărtării de viziunea duhovnicească asupra Păresimilor, la care Sfinţii Părinţi au dăltuit cu sudoare, vreme îndelungată, chiar secole, viziune care începe încet-încet să se năruie sub privirile nedumerite ale fiilor Bisericii, fiind tot mai puţin înţeleasă, trăită sau chiar ignorată.

Datoria noastră, a fiecăruia în parte, este, în definitiv, aceea de a reaprinde flacăra trăirii şi a simţirii autentice a Postului Mare, într-o lume în care ni se propune afirmarea acelor valori care nu au nimic în comun cu ortodoxia şi ortopraxia.

" Aşezământul Postului Paştilor este, de altfel, o confirmare atât a Sfintei Tradiţii, cât şi a Sfintei Scripturi; Sfinţii Părinţi au aşezat aceste zile de post datorită importanţei vitale pe care o are în viaţa Bisericii postul, despre care Mântuitorul le vorbeşte deja contemporanilor Săi: "Puteţi oare să faceţi pe fiii nunţii să postească cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zilele când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti, în acele zile" (Luca 5, 34-35)."