Timpul care nu a ştiut să treacă

Dincolo de ziua de astăzi vor mai fi şi alte zile. Mai multe sau mai puţine, vom vedea. Iar dincolo de ele se află veşnicia. Nu o trecere în nefiinţă (cunoaştem cu toţii acest şablon), nu un nou început, ci o continuare a vieţii noastre, o împlinire a timpului, a timpului nostru. Concret, dacă ne-am petrecut răgazul de pe pământ căutându-L pe Dumnezeu, străduindu-ne şi izbutind să Îl găsim, viaţa noastră va continua alături de El, împlinindu-se prin iubire. Dacă, dimpotrivă, am jertfit începutul veşniciei nimicurilor acestei lumi, vom petrece restul eternităţii alături de stăpânul nimicniciei. O explicaţie simplă, serioasă şi logică.

Existenţa noastră pământească este o continuă încercare, o strădanie de a ne găsi pe noi înşine într-o aglomeraţie de fantoşe, ţinte virtuale, deşi de nedorit, ale drumului pe care îl avem de parcurs. Este simplu să alegem o existenţă uşoară, în deplin acord cu regulile schimbătoare ale acestei lumi, chiar dacă devenim simple marionete ale nepăsării, purtate încolo şi încoace de valurile unei mări a deşertăciunii. Este greu, extrem de greu câteodată, să alegem calea cea dreaptă, având de luptat cu noi înşine şi cu răutatea altora, de păşit cu atenţie pe acest mal când mângâiat, când lovit brutal de aceleaşi valuri ale mării deşertăciunii.

Tinereţea, în special adolescenţa, este perioada neîntreruptelor tatonări, marcată atât de succese, cât şi de eşecuri. Când suntem tineri, personalitatea noastră se formează, iese în evidenţă. Firea noastră, năvalnică uneori, ne poartă către situaţii aparent limită, ceea ce ne determină să adoptăm un comportament inexplicabil. Inexplicabil pentru alţii, dar şi pentru noi, ajunşi la o vârstă mai înaintată. Puţini se pot lăuda cu o tinereţe lipsită de momente stân-jenitoare. Şi poate că aşa este mai bine: mirări, căderi, urmări la început de drum. Învăţăm din greşeli şi din fapte bune, înţelegem rostul în viaţă. De aceea, în slujbele Bisericii apare de multe ori rugăciunea-mărturisire a regelui David: "Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni. După mila Ta pomeneşte-mă Tu, pentru bunătatea Ta, Doamne" (Psalmul 24, 7-8), prilej al cuprinderii cu mintea, îndreptării şi închinării sincere pentru atât de mulţi dintre noi!

Prin natura ocupaţiei noastre, a contactului cu felurite persoane şi tipuri de comportament, cei care se ocupă de învăţarea şi educarea oamenilor, preoţi, profesori şi mulţi alţii sunt datori să înţeleagă ce se ascunde în spatele acţiunilor umane. Este necesar să corijăm, cu blândeţe, şi să îi ajutăm pe cei aflaţi în căutarea sinelui, fiind noi înşine conştienţi de importanţa acestei dificile misiuni. Fără a ne lăsa neapărat propria amprentă asupra celor de care ne îngrijim şi, mai ales, fără a acţiona din vanitate, ieşind în evidenţă cu orice preţ, chiar şi acela al ratării demersului educaţional.

Vremea trece şi imaginile triste se estompează, lăsându-le poate uşor exacerbate pe cele plăcute şi frumoase. Dincolo de ziua de astăzi vor mai fi şi alte zile. Fiecare cu problemele şi cu realizările ei. Cu toţii ne schimbăm, în bine sau în rău. Este cumplit să vezi că ai lăsat în sufletul cuiva o rană deschisă, timp de două decenii, gata oricând să sângereze dureros, urmare a acţiunilor nesăbuite din alte vremuri. Vremuri în care, probabil, nu erai încă tu însuţi. Oare, în astfel de cazuri, vinovaţi suntem noi înşine, ori alţii? Sau, poate, timpul care nu a ştiut să treacă la fel, cu acelaşi efect vindecător, pentru toţi?