Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Tinerețe slujitoare și lucrare pilduitoare în ogorul Bisericii
Sunt sărbători ale Bisericii care ne aduc aminte de evenimente minunate din istoria mântuirii și de oameni sfinți, precum și sărbători care amintesc de păstorii îndrumători ai monahilor, preoților și credincioșilor pe cărarea mântuirii. Toți acești păstori au daruri multe pe care le‑au primit de la Dumnezeu. Un talant, trei sau cinci, pe care îi înmulțesc, după îndemnul Evangheliei, pentru a‑i prezenta într‑o zi Stăpânului Hristos.
Am întâlnit, cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram elev la seminarul de la Mănăstirea Neamț, un tânăr, energic și inimos arhimandrit. Am aflat atunci că ucenicise pe lângă Episcopul și Mitropolitul Antonie Plămădeală; am întâlnit, de asemenea, și familia preoțească Ciobanu de lângă Fălticeni, care îmi vorbise despre el, dar mai ales i‑am cunoscut dragostea pentru slujire și cuvintele măiestrite întru vestirea cuvântului lui Dumnezeu.
Erau atunci vremuri grele... Arhimandritul Casian Crăciun venea în inspecție la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț cel puțin o dată pe an, în calitate de inspector general pentru învățământul teologic din Patriarhia Română, ca delegat al Patriarhului României, pentru a‑i prezenta acestuia situația învățământului nemțean din acel timp. Tânărul arhimandrit Casian Crăciun discuta întotdeauna cu elevii și profesorii, se implica în buna desfășurare a activităților de la seminar, participa la rugăciunile de dimineață și de seară, precum și la alte evenimente din viața școlii.
Într‑una din zile, aflându‑se la Neamț, s‑a întâlnit cu arhimandritul Bartolomeu Anania, pe atunci pensionar și vremelnic viețuitor în chinovia Văratecului. Cei doi arhimandriți au susținut un colocviu în aula seminarului nemțean în prezența profesorilor și elevilor seminariști.
Bartolomeu Anania a încântat audiența cu poezia și frumusețea cuvintelor, iar mai tânărul arhimandrit Casian Crăciun, cu entuziasm și o ancorare puternică în realitatea învățământului teologic românesc pe care îl slujea, câștigând admirația tuturor.
Cu puțin timp înainte de a absolvi seminarul de la Mănăstirea Neamț, în anul 1989, Patriarhul Teoctist, la acea vreme locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Sucevei, m‑a îndemnat să urmez Institutul Teologic de Grad Universitar din București. În ziua în care m‑am prezentat pentru înscriere la secretariatul facultății, dosarul nu mi‑a fost primit. Fiind monah, era nevoie, din partea chiriarhului, de o aprobare specială în illo tempore. Înainte de a pleca spre gară pentru a mă reîntoarce la Mănăstirea Neamț, am trecut pe la Mănăstirea Antim, unde‑și avea biroul arhimandritul Casian Crăciun. I‑am explicat în câteva cuvinte că nu am reușit să mă înscriu la facultate. În minutele următoare, părintele arhimandrit a sunat la Cabinetul Patriarhului și i‑a prezentat Preafericirii Sale situația, amintindu‑i prezența mea acolo. Patriarhul m‑a chemat îndată la cabinetul din Palatul Patriarhiei. Am mers pe jos, însoțit de arhimandritul Casian, care a vrut să mă conducă personal la Patriarh. Când Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist m‑a poftit în biroul de lucru, am avut impresia că îl cunosc de când lumea. Patriarhul, mai mult decât binevoitor, a zâmbit și m‑a încurajat, asigurându‑mă că înscrierea mea se va rezolva chiar în acea zi. Așa a voit Dumnezeu. Într‑un ceas, mi‑a fost primit dosarul la Institutul Teologic de Grad Universitar din București cu binecuvântarea Patriarhului României, dar și datorită bunăvoinței arhimandritului Casian Crăciun.
În vremea slujirii mele la Iași (1990‑2007), l‑am întâlnit adeseori pe Preasfințitul Părinte Casian Crăciun, care participa în fiecare an la hramul Cuvioasei Parascheva, dar și cu alte prilejuri, invitat în calitatea pe care o avea atunci, de Arhiereu‑vicar și apoi Episcop al Episcopiei Dunării de Jos.
Permanent preocupat de numeroasele griji ale eparhiei, Episcopul Casian și‑a păstrat același entuziasm și tinerețea slujitoare, cu dorința nespusă de a comunica și de a fi în dialog cu ceilalți.
Au trecut pe neașteptate anii… 60 la număr pentru ierarhul misionar Casian Crăciun, dintre care 25 de ani de slujire arhierească și alți zece ca ierodiacon și ieromonah (arhimandrit).
L‑am vizitat de câteva ori în Eparhia Dunării de Jos. La tot pasul am observat înnoiri care se datorează lucrării sale jertfelnice. Catedrala Arhiepiscopală reînnoită, de fapt rectitorită, mai rezistentă, impozantă și plină de armonie acum decât în prima zi a existenței ei, biserici noi, mănăstiri, centre și așezăminte social‑filantropice, importante și folositoare cărți tipărite, zidiri în piatră și mai ales zidiri pentru oameni și în oameni. Această preocupare pentru înnoire este dorința slujitorilor cu vocație de a fi asemenea cu Hristos, Cel care ne‑a poruncit să‑L urmăm, să fim luminați prin credință și prin fapte. Acesta este, de fapt, drumul sfințeniei: credința, faptele și iubirea care niciodată nu piere…
Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos s‑a remarcat prin trei mari daruri: cel al slujirii liturgice, al cuvântului care zidește și al omului care făptuiește. Slujirea vlădicii Casian, dăruită de Dumnezeu cu dragostea față de cele sfinte și prin cântarea care dorește să ne apropie de lumea îngerilor, s‑a împletit întotdeauna cu propovăduirea cuvintelor vieții veșnice. Tâlcuirile adresate preoților și credincioșilor au adus în sufletele multora pacea și bucuria Duhului Sfânt.
Arhiepiscopul Casian Crăciun găsește permanent o punte de dialog cu oamenii, cu cei care au responsabilități, dar și cu cei obișnuiți, care au evlavie și frică de Dumnezeu. Cuvintele arhierești cu mireasmă apostolică și competență teologică răscolesc sufletele, îndreptându‑le pe calea cea adevărată a Împărăției cerurilor.
Atenția, ospitalitatea și căldura sufletească fac parte din agoniseala duhovnicească a unor trăitori ai Evangheliei care‑și trimit din vreme comoara în ceruri și zidesc pe temelie bună aur, argint și pietre scumpe, după cuvântul Scripturii. Prezent cu „timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2) în mijlocul obștilor monahale, dar și în mijlocul comunităților parohiale, ca un înțelept iconom al tainelor lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 4, 1), răspândeşte lumină şi binecuvântare.
Arhiepiscopul Casian a străbătut toată eparhia. Nu cred că a rămas biserică în care să nu fi liturghisit, să nu fi tâlcuit cuvintele vieţii veşnice preoților și poporului dreptcredincios. În ultimii 25 de ani a invitat în eparhia sa ierarhi și oaspeți din tot cuprinsul Ortodoxiei. Patriarhi și mari ierarhi din țară și din străinătate au poposit la Dunărea de Jos, pe urmele celui dintre Apostoli mai Întâi chemat, pe care l‑a așezat Ocrotitor al eparhiei, cinstindu‑i lucrarea și misiunea făcute de demult în istorie în aceste ținuturi.
Harnicul și stăruitorul Părinte Arhiepiscop Casian Crăciun s‑a ostenit mai mult pentru alții decât pentru sine. Astfel, adaugă strălucire pământului apostolic de la Dunărea de Jos, brăzdat de crucea Sfântului Andrei.
Dăruit de Dumnezeu cu harisme deosebite pentru împlinirea misiunii sfinte de următor al lui Hristos și al Apostolilor, nu cred că are nevoie de cuvinte de laudă.
Lauda și răsplata unui păstor vin de la Domnul. Cinstea și toate celelalte prețuiri de la oameni se risipesc degrabă.
Doresc din toată inima să evoc cu acest prilej chipul luminos al mamei Rada, unul dintre „nemuritorii” care s‑au mutat la veșnicele locașuri. Rareori am întâlnit asemenea credință, jertfelnicie și discreție. Rugăciunile ei de mamă iubitoare întăresc lucrarea fiului. Cuvintele se găsesc greu pentru a zugrăvi chipul ce i s‑a așezat în rama veșniciei.
Doresc Înaltpreasfințitului Părinte Casian ca Arhipăstorul Cel veșnic să‑i dăruiască putere și dragoste, așa cum a avut‑o și până acum pentru Biserica lui Hristos și pentru cei pe care îi păstorește, întru mulți, rodnici și binecuvântați ani!