Tinereţea Sfintei Ecaterina

Cine a făcut Teologia ortodoxă la Bucureşti sau cine ştie zona facultăţii de lângă Dealul Patriarhiei nu are cum să nu cunoască biserica ce are ca patron spiritual pe Sfânta Ecaterina, capela studenţilor teologi. Poate că nu are cea mai grozavă pictură în conformitate cu normele sau erminiile frumoase care ne-au educat gustul artistic în ultima perioadă, poate că nici stilul arhitectonic potrivit căruia a fost zidită nu corespunde întru totul gusturilor pretenţioase şi exigente, adesea necunoscătoare, însă vrând-nevrând, biserica asta face parte din viaţa şi amintirile generaţiilor numeroase de teologi care pentru patru ani (sau mai mulţi) şi-au purtat paşii pe aici, au încercat să descifreze tainele unei învăţături care, culmea, trebuie să înceapă sau trebuia să fie căutată întâi în capelă. Şi ea, ca şi alte biserici asemănătoare, s-a supus unei reguli încetăţenite de studenţime: mai mult goală în timpul semestrului şi uneori arhiplină în timpul sesiunii, mai ales în preziua sau dimineaţa examenelor obişnuite, ca să nu mai vorbesc de licenţă. Brusc, toată lumea îşi amintea atunci de capelă, aceasta devenea oprirea principală a drumului din cămin spre facultate, iar Sfânta Ecaterina era asaltată din nou de rugi fierbinţi.

Mă gândesc acum la motivul în virtutea căruia Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ecaterina să devină ocrotitoarea capelei studenţilor ortodocşi din Bucureşti, să se creeze aşadar o binecuvântată familiaritate a acestora cu o sfântă care, aparent, nu are nimic în comun cu mediul teologiei eclesiale exersate şi certificate ca atare în decursul istoriei creştinismului. De ce Sfânta Ecaterina şi nu un alt sfânt, un Părinte al Bisericii, un renumit ierarh sfânt, teolog? Care să fie legătura ce a unit şi uneşte mereu Sfânta de viitorii slujitori ai altarelor? Poate buna cunoaştere a Adevărului, a cuvintelor despre Cuvânt, dându-şi măsura elocinţei într-o confruntare cu ritorii vremii, aşa cum certifică viaţa ei păstrată de Biserică. Poate pentru că există o rânduială a mărturisirii pe care a împlinit-o Ea şi pe care, mai devreme sau mai târziu, într-un context mai mult sau mai puţin luat în seamă, o vor împlini toţi cei care au trecut pragul bisericii ca studenţi ai instituţiei de vizavi. Sau poate că avem de-a face cu o legătură a tinereţii frumoase, traversată cândva de Ea şi pe care o trăiesc studenţii, care se simt altfel în apropierea Ei, venerându-i icoana sau citindu-i acatistul, ca în compania unui prieten de vârstă apropiată care îi înţelege.

Ea priveşte, din icoana aflată în biserica ce o are ca ocrotitoare, paşii ezitanţi sau prea îndrăzneţi ai celor care se află la începutul facultăţii şi tot ea petrece cu privirea absolvenţii care îşi rostesc jurământul în acelaşi lăcaş, nu neapărat ca un angajament cu precis stipulate clauze, ci mai curând ca o încercare de a crede că de curând încheiatul timp şi locurile studenţiei lăsate în urmă vor rămâne în memoria tuturor. Toţi îşi amintesc de tinereţe. A lor şi a Sfintei Ecaterina.