Tot despre rânduială

Termenul „rânduială“ corespunde în limbaj popular „aceluia de ordine şi, credem, ceva mai mult decât el“. Rânduiala implică şi alţi doi termeni: lege şi cauză. Modul în care apare rânduiala „are un caracter generic şi aduce cu sine o atmosferă de putere ascunsă ce vine din izvoarele îndepărtate şi greu sesizabile ale misterului creaţiei, ale genezei“ (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 252). Silvia Popa, din Tohanul Vechi - Braşov, spunea în 1971: „Lucrurile nu merg aşa, la întâmplare; orice lucru are o rânduială, şi de bine, şi de rău. Toate în lumea asta sunt rânduite“. „În general, ideea de ordine, cu toate variantele ei, nu numai individuale, dar şi colective, este fundamentală existenţei. Iată o mărturie dintre cele mai categorice şi semnificative aparţinând Mariei Pomană, din Zărneşti - Braşov: „De nu mai există rânduială, asta înseamnă că toate ălea au să moară. Unde nu e rânduială nu e lege şi unde nu e lege nimic nu poate să dureze; toate au să moară“; Gheorghe Clinciu, din aceeaşi localitate, întărea aceste spuse: „Lumea să ţine aşa laolaltă de a face totuna - nu-i de prisos nimic - şi de se mişcă într-un loc ceva, toate să simt“; „Lumea merge aşa cum e lăsată ea. Dacă plouă, cum să fie întâmplare? E rânduială!“ Iar Maria Rogozea din Drăguş - Braşov spunea, prin 1943: „Rânduielile trebuie respectate, că pe ele se leagă lucrurile şi capeţi ce vrei. Vezi, lucrurile sunt legate între ele şi pe legătură mergi“.

De obicei, actul ritual „este un act singular, de sine stătător, semnificativ în raport cu o credinţă sau (...) cu o reprezentare colectivă. El este de natură mistică, cu sensuri şi puteri asupra lumii sensibile şi suprasensibile, materiale şi spirituale“. Adeseori, actul ritual este integrat unei ceremonii. Pentru a fi rodnic, actul ritual este legat de o seamă de condiţii speciale, dintre aceste condiţii cele de spaţiu şi de timp fiind de căpetenie. Astfel, un act ritual reuşit presupunea cu obligativitate îndeplinirea condiţiilor de loc bun sau curat şi de timp potrivit, acest timp fiind asociat, cel mai adesea, cu timpul sacru al sărbătorii. Din împletirea firească a acestor două coordonate esenţiale se năştea rânduiala, ca expresie a ordinii, legii şi cauzalităţii la români. Iată cum definea „rânduiala“, acum aproape 80 de ani, moş Gheorghe Prâscan din Perşani - Braşov: „Tot ce se întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere“. Actele rituale, ca şi cele profane au sorţi de izbândă numai dacă „intervenţia voinţei umane“ se supune unei ordini obiective a lucrurilor, ordine ce Îl are în centrul ei pe Dumnezeu. Aceeaşi Maria Rogozea din Drăguş - Braşov, contemporană cu moş Gheorghe Prâscan, exprima extrem de concis şi plastic această idee: „Omu are şi el putere, da numai atunci când merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la el, că nu el a făcut lumea. Să lucri, da lucră aşa cum e rânduiala, altfel strici legea şi rămâi sterp“.

Aşadar, totul are ca punct de plecare şi ca explicaţie ultimă divinul, pe Dumnezeu; nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Pentru gândirea arhaică, cauzalitatea de natură spirituală este imanentă, fiind „însăşi cheia de boltă nu numai a existenţei lumii, dar şi a tot ce se întâmplă ca act, cauză a tot ce se petrece în această lume şi în viaţa omului“.

Satul natal e centrul universului; familia, gospodăria şi ţarina săteanului sunt cele mai mari bunuri de pe lume. Satele noastre au fost alcătuite din familii - ca unităţi biologice şi spirituale - şi din gospodării individuale, ca unităţi economice. Simion Mangiuca, un bun cunoscător al rânduielilor din satul românesc din secolul al XIX-lea, ne prevenea că „sărbătorile vechi, datinile şi credinţele unui popor sunt mai tenace şi mai durabile decât chiar şi limba“.