Tradiție și modernitate

Într-o lume în care tot ceea ce este mai nou trebuie să fie, în mod obligatoriu, mai bun și mai interesant, apelul la tradiție poate să pară desuet. Ni se spune că ultimul model de telefon e, în mod obligatoriu, mai performant decât cel de dinainte, sau ultimul model de mașină e, fără îndoială, mai fiabil decât cel anterior. Atunci, de ce nu ar fi și ultima idee sau ultima inovație intelectuală sau spirituală mai bună decât tot ceea ce a fost până atunci?

Întâi, nu e neapărat adevărat că ultimul model de telefon e întotdeauna și cel mai bun; și cu siguranță nu este adevărat că ultimul model de automobil rezistă mai mult fără să se strice sau că are autonomie mai mare: dovadă că sunt tot mai mulți cei care se plâng că electronicele sau automobilele de acum două sau trei decenii erau mult mai robuste și mai de încredere. Însă este dezastruos dacă aplicăm acest principiu în ceea ce privește lumea ideilor; deoarece multe dintre ideile noi sunt, pur și simplu, erori sau sofisme vechi, care se întorc sub forme ușor modificate. Și cu atât mai greșit ar fi să îl aplicăm când vorbim despre cele ale spiritului și credinței.

Pentru a înțelege natura erorii e necesar să avem un principiu corect al adevărului. Iar în Biserică adevărul nu este o idee, ci este o persoană. Vorbim de un adevăr revelat și întrupat în Cineva - care este persoana Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această Per­soană a încredințat, prin viu grai, Sfinților Apostoli o învăță­tură de credință sau, mai precis, adevăruri de credință, care poartă numele de Tradiție apostolică. Din această tradiție s-a dezvoltat, în timp, Tradiția bisericească.

Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. Fericitul Augustin ne arată că „marii teologi ai lumii au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au învăţat de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor”. De aceea trebuie să păstrăm și să urmăm numai acele adevăruri de credinţă care nu se depărtează cu nimic de Tradiţia apostolică şi bisericească.

Mântuitorul Hristos avertizează foarte clar că aceste adevăruri de credință, care sunt definitive, nu trebuie în nici un fel denaturate: „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Matei, 5:19).

Înseamnă acest lucru că în Biserică nu este și loc pentru ino­vație? Nicidecum. Chiar Mân­tuitorul Hristos arată că îmbogățirea învățăturii despre Împărăția cerurilor este o îndatorire a teologilor și a cărturarilor: „De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vis­tieria sa noi şi vechi” (Matei, 13:52).

Dar cum trebuie să fie această îmbogățire? Cele noi trebuie să fie în strânsă legătură cu cele vechi, adică să se bazeze pe Tradiția bisericească. În al doilea rând, cele noi nu pot să contrazică în nici un fel adevărurile de credință ale Tradiției apostolice. Orice învăță­tură care ar contrazice aceste adevăruri nu iese din înțelepciunea omului gospodar, ci din lipsa de chibzuială a omului prin care vine sminteala, a cărui poziție, arată Mântuitorul Hristos, este una de plâns. Și este evident și de ce: orice sminteală, orice eroare sau erezie va avea consecințe foarte concrete; care se pot traduce în moartea fizică sau sufletească a milioane și milioane dintre semenii noștri.

În practică, exemple de adaosuri la vistieria tradiției ne oferă toți marii sfinți care dau câte un răspuns la problemele spinoase ale vremurilor în care trăiesc; și adesea o fac cu prețul mutilării fizice sau al propriei vieți. De exemplu, Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a opus cu mult curaj ereziei monotelite și, pentru aceasta, a fost condamnat, în urma unor procese politice, la tăierea mâinii și a limbii și la exil. Erezia monotelită, prin declararea unei singure voințe divine în Mântuitorul Hristos, implica faptul că Iisus Hristos nu ar fi om adevărat și anula astfel taina mântuirii noastre. Și, în fapt, toate ereziile, până în ziua de astăzi, fac același lucru: anulează taina mântuirii, ne dezrădăcinează din Dumnezeu și ne îndepărtează, astfel, de Împărăția lui Dumnezeu și de viața veșnică.

Există însă și o altă formă de inovație, ilegitimă. Este o formă care, în numele unei așa-zise înnoiri, se luptă contra adevărurilor de credință enunțate de Însuși Mântuitorul Hristos. Falșii inovatori încearcă să modifice, să dilueze sau chiar să anuleze acele adevăruri care devin incomode pentru modele sau spiritul vremii. Din oportunism sau pentru a fi aplau­dați de oameni, ei ne vor spune că moralitatea sexuală creștină este una exagerată, din moment ce Hristos este iubire; confundând, astfel, iubirea divină cu diverse patologii ale iubirii sau sexuali­tății. Sau ne vor spune chiar că uciderea și pruncuciderea nu sunt păcate de moarte și strigătoare la cer, din moment ce ele au rațiuni economice sau chiar umanitare. Un semn distinctiv al tuturor acestor falși inovatori este că ei vor merge împotriva adevărurilor de credință ale Tradiției; un alt semn este acela că, la fel ca în cazul adversarilor Sfântului Maxim Mărturisitorul, motivațiile lor vor fi politice și geopolitice.

Credința ne cheamă la claritate și discernământ. Să ne păstrăm, așadar, discernământul și să ne amintim că o inovație autentică vine să întărească și să îmbogă­țească Tradiția; și în nici un caz să deformeze, dilueze sau anuleze vreun adevăr de credință; deoarece „Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece” (Matei, 5:18).