Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Traducerea ca împlinire culturală
Foarte interesantă mi se pare cartea lui Alexandru Ioan Pascu - „Chiar dacă... Pledoarie pentru o «Istorie a Literaturii Române a traducerilor»“ - recent apărută la Editura Junimea din Iaşi, în colaborare cu Universitatea „Petre Andrei“. Plecată, în intenţie, ca un fel de teză de doctorat, cartea şi-a schimbat pe parcurs structura - se începe cumva cu concluziile! - şi maniera de redactare, poate mai gazetărească, însă mai atractivă, devenind, în fond, mult mai interesantă. Ceea ce pierde în „academism“ - am pus ghilimele pentru a semnala versiunea „prăfuită“ a unui anume tip de demers cu pretenţii ştiinţifice - câştigă în expresivitate şi, pe cale de consecinţă, în puterea de persuadare. În final, cartea fostului redactor al „Cronicii“, unul din cei mai productivi traducători din engleză ai urbei, reuşeşte să câştige un fel de pariu cu imposibilul - ne face să citim cu sufletul la gură, aproape ca pe un roman poliţist, o sumă de chestiuni în principiu aride, legate de teoria şi practica traducerii, de naşterea acestei noi discipline care a început deja să se numească „traductologia“.
Cred că Sandu Pascu are dreptate: „Într-un moment sau altul al vieţii sale active, orice intelectual, indiferent de locaţia geografică sau politică în care se află, devine, cu necesitate, un traducător...“. Sau, cum nuanţează în fragmentul instalat pe coperta a patra - „măcar un consumator de traduceri“. Şi dacă aşa stau lucrurile - iar ele nu pot sta altfel! - cred că este foarte bine să ştim ce anume se întâmplă cu noi, ce se întâmplă în mintea noastră, atunci când ne aflăm în această ipostază a confruntării cu alteritatea. Unul din meritele cărţii lui Alexandru Pascu chiar acesta este şi el este vizibil şi în cazul în care suntem multilingvi şi traducători ca atare, în sensul tehnic al termenului, dar şi dacă suntem cunoscătorii ai mai puţinor limbi străine, iar ipostaza noastră de „traducători“ se manifestă numai ŕ la Monsieur Jourdain! Acesta nu este un merit mic, însă cartea are cu siguranţă şi multe altele! Supunând analizei propria sa experienţă de traducător, căreia îi adaugă o bună frecventare a teoriilor din domeniu, trecând apoi totul prin propria funcţie de teoretizare, Alexandru Pascu reuşeşte să zdruncine cel puţin două din prejudecăţile legate de anevoiosul travaliu al traducătorilor de oriunde şi dintotdeauna. Mai întâi, aceea rezumabilă în formula „traduttore-traditore“, care sunând atât de bine, şi-a căpătat caracterul de „adevăr“ de nedepăşit mai degrabă prin repetiţia obstinată decât datorită altor caracteristici. În fond, autorul are dreptate - formula substanţializează o „eroare semantică“ a ambilor termeni. Atunci când traduci nu treci numai dintr-un sistem lingvistic într-altul, dintr-o limbă într-alta, pentru că limbile nu sunt simple instrumente interşanjabile, ci şi dintr-un context socio-istoric în altul, astfel încât nu despre o simplă operaţiune tehnică este vorba, ci despre o veritabilă echivalare. Treci dintr-o limbă într-alta cu tot contextul acesteia. Şi, atunci, despre ce trădare ar mai putea fi vorba? Cea de-a doua prejudecată este cea formulată în adolescenţa culturii noastre moderne în manifestul „Daciei Literare“ - „traducţiile nu fac o literatură“. O formulă pe care, acum câteva decenii, eu o completasem - „Traducţiile nu fac o literatură, dar fac fără îndoială o cultură“, gândind, mai departe, că fără o cultură care să o cuprindă, o literatură este practic imposibilă. Alexandru Pascu merge chiar mai departe, pledând pentru o „istorie a literaturii române a traducerilor“! Şi cred că aduce argumente suficiente în sprijinul pledoariei sale. Da, i-a venit greu autorului, atât de prins în practica efectivă a traducerii, să ne vorbească şi despre ce se ascunde în spatele acesteia. Dar şi când s-a decis, a făcut-o foarte bine - o carte densă, bine argumentată, foarte bine scrisă. În literatura noastră, nu mai citisem ceva atât de interesant pe această temă de la eseurile în care remarcabilul poet Ştefan Augustin Doinaş îşi explora propria sa activitate de traducător de literatură.
.jpg)
