Trăim Învierea

Mulţimile jubilau fluturând ramuri de palmier şi strigau zicând „Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!... Şi intrând în Ierusalim toată suflarea s-a cutremurat...“ (Mat. 21, 6-10), ne spune Cartea Sfântă.

Iar în profeţiile profetului Zaharia citim: „Iată, vine Împăratul la fiica Sionului, drept şi biruitor, călare pe mânzul asinei“ (9, 9).

După câteva zile, aceeaşi mulţime se dezlănţuia strigând: „Răstigneşte-L! Să se răstignească!“ Cei care Îl primiseră ca pe Împăratul lor, Îl trimiteau acum la moarte. Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, vine pentru ca prin jertfa Sa să izbăvească de moarte omenirea care, prin păcatul neascultării, a pierdut promisiunea nemuririi. El intră în Ierusalim ca un împărat, apoi se supune răstignirii. Este slăvire şi smerire în acelaşi timp. Acceptarea pătimirii şi a morţii, care nu putea fi decât temporară, este cea mai cutremurătoare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu pentru creatura Sa.

Prin păcatul originar, omul fusese gonit din grădina veşniciei, căreia păcatul îi închisese porţile. Păcatul închide totdeauna porţile grădinii vieţii veşnice, aducând în existenţa noastră moartea. Omul, materia ajung într-o stare definitivă de decădere şi de inerţie, în imposibilitatea de a înţelege cu adevărat realitatea. Lipsit de profunzimea spiritului, pe care trupul nu-l mai ascultă, nu mai deosebeşte binele de rău, nu înţelege implicaţiile acestei îngustări a capacităţilor sale, împingându-l într-o fundătură a disperării, a lipsei de perspective, a morţii definitive. Spaima ne însoţeşte permanent, precedând acţiunile noastre şi ne proiectează într-un viitor sumbru. Heidegger spune „Sich vorweg sein“, a păşi înaintea sa. Păşim mereu înaintea noastră, cu frică, cu sentimentul zădărniciei, pentru că suntem muritori. Şi trecem cu vederea peste ceea ce ar trebui să fie centrul existenţei noastre: certitudinea că Fiul lui Dumnezeu, trecând prin jertfa Sa dincolo de moarte, a anulat totodată şi moartea noastră, pentru că acum „murim după asemănarea Lui“ (Sfântul Chiril al Alexandriei). „Jertfa Sa reprezintă continuitatea dintre moarte şi înviere. Moartea trece în înviere“, spune părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. Ea este garanţia învierii noastre. Moartea noastră nu mai este definitivă. Murim pentru a ne uni cu Hristos. La mormântul gol, îngerul le spune femeilor mironosiţe: „Nu-l căutaţi pe cel viu printre cei morţi“. Şi noi, oamenii, vom fi cei vii, care nu trebuie căutaţi printre cei morţi. Iată sensul uluitor al Învierii Domnului, prin care am dobândit şi noi dreptul la înviere, eliberaţi de robia păcatului, a morţii. Acceptând firea omenească, Mântuitorul a ridicat-o din damnarea ei, pregătind-o pentru viaţa veşnică. De aceea, Învierea Sa este şi învierea noastră, primirea noastră în lumina cea veşnică. Ne rămâne să devenim apţi pentru această lumină, să renunţăm la meschinăriile unei vremelnicii care nu aduce nimic, a zădărniciei care ne afundă în lipsa ei de perspectivă şi să avem în faţa ochilor intrarea în viaţa veşnică. La intrarea în Biserica Învierii din Ierusalim se pot vedea pe stâlpul de la uşă crăpăturile înnegrite de foc, unde, cu ani în urmă, în noaptea de Paşti, când Patriarhul ortodox al Ierusalimului a celebrat slujba Învierii, lumina dumnezeiască a coborât, despicându-l. Ea vine în fiecare an, o lumină care nu arde, un fulger strălucitor ca veşmintele îngerului care veghea la mormântul gol, răspândindu-se în toată biserica, în toată mulţimea prezentă: „Veniţi de luaţi lumină!“

„Astăzi iadul strigă spunând: «Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria; că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu le-a înviat»“, se cântă la Vecernia din Sâmbăta Paştilor.

În predica sa de la Rusalii 1989, fostul papă Benedict XVI spunea: „Materia poate fi îndumnezeită şi făcută capabilă de veşnicie“.

După Înviere, mormântul a fost găsit gol. Fapt foarte important, el fundamentează atât istoricitatea de necontestat a Învierii, cât şi faptul că Învierea nu este o acţiune abstractă, o tranziţie teoretică din moarte la viaţă, ci un fapt concret, care atestă realismul învierii, o înviere totală şi cu trupul. Mormântul găsit gol după Înviere stabileşte adevărul, fapt istoric obiectiv, nu o relatare subiectivă. Ea este un eveniment concret, menţionat nu numai de ucenicii Săi, în numeroase pagini din Sfânta Scriptură, ci şi în documentele vremii. Insuficienţa limbajului omenesc descrie cu dificultate o realitate dincolo de accesibil. Evenimentul Învierii este adevărul central al tuturor adevărurilor, cel care a împărţit istoria omenirii în două, deschizând o eră nouă, era în care puterea dumnezeiască ne-a redat speranţa, după cum afirmă teologul luteran Jürgen Moltmann: „Speranţa creştină este plasată între amintirea Învierii Lui Hristos şi aşteptarea vieţii viitoare. Orizontul acestei aşteptări este plin de lumină, dacă îl legăm de Înviere“.

Răul îşi este identic lui însuşi. O identitate monotonă, a banalităţii. Nu degeaba iadul este văzut ca locul unde nu se întâmplă nimic. Sufletele sunt supuse unei repetiţii eterne a chinului „fără sfârşit“, ca în Infernul lui Dante. Prin Înviere, trăim varietatea vieţii, noutatea, pregătindu-ne împreună cu ceilalţi pentru un dincolo infinit în strălucirea lui nepieritoare, pe care ni-l dăruieşte Creatorul nostru, în comuniunea iubitoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii. Căci aşa cum spune Raimon Panikar: „Moartea am lăsat-o în urmă“. Este convingerea la care ne conduce bucuria acestei zile, aducându-ne presimţirea vieţii în eternitate în care, fiind vii, nu vom fi căutaţi printre cei morţi.