Trândăvia şi grija de multe

Trândăvia vrăjmășește cu­noaș­terea de sine, o învăluie cu toată nerăbdarea unei vieți conduse de nihilism, cinism și perfecționism existențialist. Nerăbdarea cu propriile întunecimi ale sufletului, tăgăduirea unor răni nevăzute și nevindecate la timp, considerându-le semne colaterale ale dezvoltării propriei personalității sau simple efecte ale obiceiurilor demult uitate, poate provoca adevărate goluri spirituale care reclamă, într-un final, trădarea de sine și comoditatea cu impostura, cu egoismul, cu renunțarea facilă la autoanaliză, cu păcatul, pe care îl denumește pe scurt „experiență” și nimic mai mult.

Trândăvia pledează pentru suprafață, aparență și normă fără substanță. Poate că cea mai teribilă minciună o naște trândăvia: e minciuna contra esen­țelor și a sensului profund. E minciuna răului văzut ca „bine”, a stagnării privite ca îprogres”, a insuficienței impuse ca „mode­rație”, a lipsei de reactivitate calificată drept „cumpătare” și „chibzuință”. Această minciună e lansată doar în registrul spiritual, duhovnicesc, pe când în planul plăcerilor lumești, al tabloului social, se petrece o explozie de gusturi, etichete și perfor­manțe. Trândavul se dedică acestora din urmă, le numește singurele adevăruri care îi pot prescrie neajunsurile și tristețile, și asta pentru că sunt palpabile, supuse logicii și măsurilor ome­nești. Trândavul e un atlet al impozanței mundane. Își scuză întemnițarea sufletului formal, neasumat, în timp ce își proclamă libertinajul prin galeria diversificată a patimilor și căderilor, atât de seducătoare și de credibile în ansamblul lor, cu falsa lor strălucire, încât le numește viața însăși. În consecință, trândavul se minte că e doar trup. E dominat de exterioritate și se îmbată cu ea.

În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nu întâmplător, primul păcat menționat, pentru care cerem ajutorul lui Dumnezeu să-l putem lepăda, e trândăvia. Pentru că trândăvia e o nerăbdare față de cele duhovnicești și o răbdare luxuriantă față de cele materiale, constitutive bunului-plac colectiv și emanate din dorința unui îmai bine social”, a confortului trupului în imediatitatea celor mai subtile „plinătăți” senzoriale.

Trândăvia se conjugă cu grija de multe, cu preocuparea excesivă pentru pântece, cu interesul ne­stăvilit pentru problemele învălurate de zi cu zi, cu neliniștea pentru o cât mai privilegiată și reconfortantă așezare în această lume, sacrificând acelui „mai bine social” scopul ultim al vieții acesteia, mântuirea sufletului.

În această perioadă plină de însemnătate duhovnicească să ne gândim că nu putem avea parte de cunoașterea de sine și, implicit, nu putem desluși chipul lui Hristos din noi, fără a ne întoarce mai vârtos acasă, în Biserică, unde am primit botezul și unde mărturisim, prin participare și comuniune, credința. Trândăvia ne șoptește că și mâine e o zi, că alte priorități ne somează, că avem confortul râvnit, dar până când? Oare nu stă scris că „din mulţimea grijilor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte” (Ecclesiastul 5, 6)? Să lepădăm, așadar, grija lumească și să schimbăm cuvintele neajunse în fapte de bucurie și cunoaștere duhovnicească, venind cu tăcere adâncă și cu inimă grăitoare de iubire înaintea tuturor treptelor bine așezate ale Postului Mare, rugându-L pe Mântuitorul Hristos să ne întărească a le petrece smeriți spre a ajunge la Învierea Sa și a noastră.