Trasul în vale

În articolul de săptămâna trecută am anunţat că ne vom ocupa de originea "vălăritului", ca obicei care, practicat în multe zone din ţară şi în ajunul Crăciunului şi al Anului Nou ca un fel de colindat al cetelor de feciori, este strâns legat de vechiul început al anului, cel al renaşterii vegetaţiei, aşadar primăvara, anotimp în care practicile specifice s-au desfăşurat a doua zi de Paşti. Menţionăm faptul că, în cele ce urmează, folosim informaţii din studiul monografic asupra vălăritului apărut în volumul Lexic românesc, pe care l-am publicat în anul 1980.

Că iniţial era vorba de un ritual de fertilitate, aflăm din diferite surse istorice; într-o descriere a Moldovei, suedezul E.H. Weismantel, călător pe la noi prin anii 1709-1714, scrierea că, în zilele Paştelui, era obiceiul ca, la ţărani, pe cel tras în vale să îl târască spre un râu, cu biciul în mână, pe un plug; acesta reuşea să se elibereze sau luptându-se curajos, sau răscumpărându-se printr-un ospăţ; aşadar, se evocă şi practica udării, dar şi plata de mai târziu.

După un manual de ceremonial din 1762 (Condica lui Gheorgachi), obiceiul era practicat a doua zi de Paşti, dar şi a doua zi de Bobotează: "au fost obicei de să uda cu apă şi să trăgea la văi cu apă, unii pe alţii". Deoarece boierii îndrăzneau să-i spună chiar Domnitorului că îl vor trage în vale, dar mai ales din cauză că în zilele lui Antioh Cantemir "din pricina trasului în vale au născut gâlcevi foarte mari şi

s-au omorât câţiva oameni", din poruncă domnească "s-au tăiat ca nicidecum obiceiul acesta să nu mai fie".

Dar interdicţiile şi condamnarea obiceiului au venit mai ales dinspre autoritatea religioasă. Printre hotărârile unui sobor preoţesc din 1675 de la Alba Iulia, cunoscute sub numele de Aşezământurile Vlădicăi Sava Brancovici (mitropolit, în anii 1656-1679, al românilor din Transilvania), menţiunea respectivă era: "În lunea de Paşti, în apă să nu să tragă". Povestind viaţa şi martiriul apostolului Timotei, episcop al Efesului, mitropolitul Dosoftei (în Viaţa şi petrecerea svinţilor, 1682, pe luna ianuarie, p. 25) se referă la un ritual al locuitorilor cetăţii, numit catagoghion: oameni cu măşti de idoli, cântând, alergau tâlhăreşte, ţinând calea bărbaţilor şi femeilor, aşa "cum fac la noi cucii (un fel de mascaţi) şi ceia ce trag în vale. Cu acelea mult sânge făcea şi ucidere". În sfârşit, şi mitropolitul Iacob Putneanu, într-un Sinopsis din 1757, combătea "trasul în vale", provocator de "sfezi, gâlcevi şi bătăi".

Comportamentul, adesea agresiv, al celor care umblau cu vălăritul (ca vechi ritual) s-a potrivit cu translarea de mai târziu a obiceiului asupra ajunului Anului Nou, când umblă cete de mascaţi. Dar, fireşte, atitudinea Bisericii a avut un efect social benefic. În localităţi din Vrancea, înainte de a porni prin sat, ceata de feciori se ducea la biserică, unde membrii acesteia erau binecuvântaţi şi sfătuiţi de preot asupra comportamentului; de exemplu, de la Nereju, ni s-a relatat că tinerii mergeau mai întâi la biserică, unde vătaful lor, ales cu o săptămână înainte (un flăcău "cu armata făcută"), cumpăra câte o lumânare pentru fiecare dintre participanţi, iar după aceea plecau cu vălăria prin sat (cf. Lexic românesc, p. 157). Tot aşa, trecerea pe la biserică înainte de a porni prin sat a fost consemnată şi de G.I. Pitiş, descriind sărbătoarea "junilor de la Braşov" la Paşti (1889), iar semnificaţia actului a fost comentată, în mai multe studii, de folcloristul Ion Muşlea (vezi şi imaginea alăturată, din zilele noastre, a cetei de feciori în jurul preotului, în biserică).

În sfârşit, în ceea ce priveşte… îmblânzirea obiceiurilor, vom reaminti evoluţia spre acte ceremoniale în care s-a păstrat doar elementul de bază din vechiul ritual, apa cu care flăcăii îi stropesc pe cei din casele colindate, căci practica respectivă se mai numeşte, peste tot, "udatul", chiar dacă, cu totul denaturat, încă de la începutul secolului al XX-lea, în Transilvania se ajunsese doar la stropitul fetelor cu parfum!