Trenul

Voiam să știu de unde vine ploaia. Și de unde ninsoarea.

Uită‑te la cer, mi‑a spus mama, și‑o să‑ți dai seama de unde. Știam că din nori. Dar nu pricepeam de unde vin norii.

Asta până în ziua când am văzut primul tren. Am mers la oraș ca să‑l văd. Prin satul nostru nu trecea calea ferată. Cu toate acestea însă, eu mă uitam deseori din marginea câmpului după trenuri, tot sperând c‑o să apară o locomotivă dintre porumburi, trăgând după ea vacanța de vară, ce trebuia să sosească din Franța! De ce tocmai de acolo, nu știu!

A intrat în gară fluierând, însă altfel decât fluierau flăcăii pe la noi, când chemau, seara, fetele la poartă.

Era o locomotivă veche. M‑am gândit că pe mine mă fluieră, ca să mă facă atent la norii din urma ei. În loc de vagoane, locomotiva aceea trăgea un șir lung de nori după ea. I‑am văzut cu ochii mei cum se ridică de pe șine și pornesc către cer.

Locomotiva rămăsese jos. Ți‑a plăcut? mi‑a făcut ea cu ochiul, adăugând, înainte să fluiere din nou, mie îmi datorează viața lor norii pe care îi vezi tu, atunci când plouă sau când ninge, pe cer!

Așa va să zică! Aflasem cum stă treaba cu norii, dar, în loc să mă bucur, m‑am întristat.

Pentru că prin satul meu nu trecea nici un tren. Și mi‑ar fi plăcut să ningă mai des. Câteodată, chiar și în miezul verii. Să vadă și oamenii de zăpadă ce dulci sunt pepenii. Și ce caldă era apa în care ne scăldam.

Nici ploaia nu cădea mereu când doream eu. Erau veri în care nu zăreai urmă de nor pe cer.

Asta pentru că stăteam la mila trenurilor ce treceau prin oraș. Să fi existat și în satul nostru o gară, una mică de tot, pe care s‑o vâri seara în buzunar și s‑o duci acasă, ca să n‑o ia vreo pasăre de noapte în cioc și s‑o mute în altă parte, altfel ar fi stat lucrurile. Ne‑am fi bucurat până la culesul strugurilor de zăpadă!