Treptele devenirii, treptele împlinirii

Oamenilor le este dat să întâlnească și să cunoască oameni. Apropierea de anumiți oameni influențează și înfrumusețează vieți. Am considerat întotdeauna că o parte din viață, cu darurile ei, vine la noi prin oameni, cu ceea ce au ei mai frumos sufletește. Aici și, mai ales, dincolo, aceste daruri sunt adevărate valori care ne duc, prin iubire, spre împlinire.

Fundamentul existenței noastre este iubirea. Omul însuși este expresia iubirii Creatorului, care ne cheamă la comuniune veșnică. Asemănarea cu Dumnezeu se dobândește și dovedește prin iubire. Cine trăiește în lumina iubirii își potrivește pașii după cuvintele Domnului, Care a spus: Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii cu alții (Ioan 13, 34-35). Rostirea acestor cuvinte sfinte mă trimite cu gândul plin de recunoștință către cei care au înlesnit odihna duhului acestei porunci să ajungă la mine și să mă împărtășesc din iubire. 

Unul dintre aceste chipuri alese, de la care am învățat, în timp, prin cuvânt - dar și prin necuvânt; prin privirea blândă, luminoasă, curată, prin dăruire și devotament - este Preasfin­țitul Episcop Timotei Aioanei, care a urcat treaptă după treaptă în slujba iubirii, împletindu-se preafrumos strădaniile celor 35 de ani de slujire cu cei 10 ani de când a fost ales în demnitate arhierească, consolidându-l ființial pentru a face față la nivelul cel mai înalt tuturor provocărilor timpului, atât în plan cultural-eclezial, dar mai ales spiritual.

Într-o lume grăbită și a calculului exacerbat, înțelegând cumpătul vremii, s-a simțit dator să răspundă pe măsură cu înțelesuri bine întemeiate, fundamentate pe o experiență de viață sănătoasă, convins fiind de izbânda frumosului nepieritor - și că în alt fel „nu putem fi într-o lume fără temeiuri, una a realului transfigurat până la mit, ca la greci, oricât de frumoasă ar fi ea; nu mai trăim nici într-o lume de temeiuri suspendate în cer, ca medievalii. Trăim într-o lume de principii angajate, una cu temeiuri. Într-un sens, trăim într-o lume cu tot dindărătul ei (cu subconștientul ei, cu inconștientul ei, cu larvarul, geneticul și istoria ei, cu facerea ei cu putință, în mare cu dialectica ei). Nimic nu este ce este numai, pentru noi. În fața fiecărui lucru, ne întrebăm ce temeiuri are să fie”, după cum arată filosoful Constantin Noica, („Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Editura Eminescu, p. 97).

Treptele urcușului formării Preasfințitului au început din Biserica de acasă, unde iubiții și scumpii săi părinți, Miron și Elena, au împărtășit iubirea părintească într-un mod firesc, asumat, conștienți fiind de prezența proniatoare a lui Dumnezeu, care i-a făcut la un moment dat să spună: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, încredințați că pruncul Dănuț este îngerul veghetor din susul cerului azuriu, pentru cei rămași pe pământ.  

N-am să uit niciodată pasul grăbit al tânărului elev seminarist, atunci când se îndrepta către slujbele din paraclisul școlii; fel de a fi în care aveam să înțeleg, mai târziu, pașii care, cu ace­eași cadență, urcau treptele bisericii din Rădă­șeni, din Fălticeni și nu numai, după cum însuși mărturisește Preasfințitul, aducându-și cu nostalgie aminte și de bunul părinte Ilie Ilisei, tatăl cunoscutului scriitor Grigore Ilisei; din noianul de amintiri se desprinde adeseori figura luminoasă a părintelui Ilie Ilisei, paroh la Fălticenii vechi, biserică intrată în istorie și în povestirile de demult. „Mi-l amintesc, pentru întâia oară, în ziua de Vovidenie, anul 1971. Era duminică și ningea cu fulgi mari. Sfinția Sa a oficiat atunci slujba de înmormântare a fratelui meu Dănuț. După aceea, duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare, urcam împreună cu părinții mei drumeagul către bise­rică, să ascultăm slujba“ („Amintiri așezate în rama prieteniei”, Editura SemnE, Bucu­rești - 2021, p. 19).

Pelerinajele făcute cu părinții la mănăstiri, pentru a-i întâlni pe marii duhovnici și viețui­torii sfinți ai acestor lăcașuri, i-au sporit evlavia față de cele sfinte, deschizându-i linia vieții - linia lui Dumnezeu, pe care avea să meargă, fără vreo abatere.

Impetuozitatea și lucrul bine făcut până la capăt i-au fost și îi sunt caracteristice Prea­sfințitului. Scrierile sfinte pe care le-a cercetat, cuvintele sfinților părinți puse la inimă l-au determinat să le facă pe toate ca pentru Domnul, fără amestecarea planurilor, într-o simbioză unitară, rotundă, cu iubire totală față de cele sfinte, Privind mereu către Lumină, fiind totodată urmate de preocupări paideice, care aveau să sporească viziunea și orizonturile, spre a distinge adevărul care duce spre frumosul ziditor din artă, pictură, literatură În căutarea răsplătirii celei drepte, scopul existenței noastre fiind mântuirea; între religie, știință și artă există punți care înlătură aparentele incompati­bilități, iar Preasfințitul Timotei Aioanei, prin întreaga sa lucrare, prin scrierile sale, demonstrează această axiomă.

A răspuns fără ezitare atunci când sufletul l-a chemat să devină viețuitor al Mănăstirii Neamț - Ierusalimul Românesc, nășit sub mantia renunțării de către marele scriitor, de o rară cultură - arhimandritul, pe atunci, Valeriu Anania, din poeziile căruia recitase, din amvonul Mănăstirii Văratec, cu puțin timp înainte de februarie ‘89, exprimând căutările așezării în căușul mirării de taină ale în­țelesurilor neîn­țelese, care aveau să reverse bucuria întâlnirii fără cuvinte: „Cine-mi bate în ferești?.../ Doamne, Tu ești?/ Cu brațele cruciș pe piept,/ De când Te-aștept,/ De când Te aștept!/ Mi-era dor să Te văd, să Te-aud,/ Ca Zaheu pe creanga lui de dud,/ Să te simt în suflet, comoară,/ Cum Te-a simțit vecia-întâia oară,/ Când stelele nu aveau nume,/ Când nu-întinseseși cortul peste lume,/ Când din praștie nu azvârliseși luna,/ Nici stele multe, una câte una,/ Când, ne-încăput, urzeai din abur lut/ Şi, ne-început urneai un început” („Rotonda plopilor aprinși”, Cartea Românească, p. 252). Așa cum nu uită cei care știu să mulțumească, Preasfințitul Timotei evoca recunoscător, într-una din cărțile sale, apropierea față de Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania în ale cărui cuvinte rostuite înțelept ne putem regăsi fiecare, pe noi și prieteniile adevărate: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de avea prieten mult mai în vârstă decât mine și apoi tristețea de a fi rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este aceea a lumi­nișului străjuit de lujere înalte, cu frunza veșnic foșnitoare. De amintirea lor mă simt urmărit și acum, ca dintr-un sfârșit de furtună, curcubeul săgetat de fulger târziu” („Amintiri așezate în rama prieteniei”, p. 92).

De la Ierusalimul românesc, avea să ajungă mai târziu la Așezămintele Românești de la Locurile Sfinte; de unde, ulterior, a fost rânduit în treapta de arhiereu.

Poiana liniștii sufletului Preasfințitului a adunat laolaltă tot ceea ce definește și dăi­nuiește identitatea proprie, începând cu satul Rădășeni și tradițiile sale, efervescența spirituală și culturală a Fălticeniului, a Iașiului și Bucureștiului - și nu numai - la care a luat parte într-un mod implicat și activ, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Activitatea scriitoricească, laborioasă, unică prin conți­nuturile ei multiple, este o mărturie grăitoare în timp și peste timp. Cronicar subtil, cu nu­anțe rafinate, a zugrăvit vremuri de ieri și de azi, oameni cu faptele lor de lumină, reconstituind Sinaxare în care aveau să fie înscrise chipuri de aleasă trăire, cu fapte de lumină și viață de Pateric.

Tot acest timp dăruit de Domnul, Prea­sfințitul l-a dăruit, la rându-i, prin fapte pildui­toare și credință jertfitoare, locurilor străbune, înaintașilor, monahilor cu chipuri sfinte, tuturor celor care l-au călăuzit și îndrumat - și, mai ales, tot lui Dumnezeu, de la Care au venit toate. 

Pe lespedea altarului sufletului se regăsesc, în iubirea rugăciunilor curate, chipurile tuturor celor pe care i-a întrupat prin cuvânt, spre înveșmântare în prospețimea duhului plin de har al condeiului Preasfințitului, mereu împrospătat prin simplitatea fastă a Împărăției cerurilor trăită în copilărie, în satul natal - un colț de lume românească, lume cu toate ale ei, cu credință și tradiții, cu oameni frumoși și sfinți, ruptă din veșnicie.