Tristeţe de copil

Era imediat după 1990 şi totul se petrecea într-o clasă. Razele soarelui pătrundeau prin ferestrele cele mari, iar chipurile elevilor erau luminate de seninătatea izvorâtă din ochii lor larg deschişi, plini de înţelegere şi candoare.

Cuvintele profesorului veneau blând şi convingător către ei, în lecţia despre primele patru porunci ale Decalogului. Elevii învăţaseră cele zece porunci, dar nu desluşiseră pe deplin înţelesurile acestora, până acum. Timpul se scurgea uşor, copiii păreau că înţeleg; profesorul, de asemenea, părea mulţumit că munca lui dă roade. Dar ajungând la porunca a treia, la cuvintele „Să nu iei numele Domnului în deşert”, pe când le arăta ce înseamnă acest lucru – modul cum putem să nesocotim numele cel Sfânt al lui Dumnezeu – profesorul observă că una dintre eleve s-a întristat. Cu siguranţă că înţelesese, dar ceva se petrecea cu ea.

În scurt timp, ora s-a încheiat. Profesorul a părăsit clasa, iar elevii, cu o atitudine reculeasă în urma celor învăţate, se pregăteau pentru următoarele lecţii.

Această fetiţă, ieşind imediat după profesor, i s-a adresat cu glasul înăbuşit de tristeţe, cu ochii umezi de lacrimi:
- Domnule profesor, ne-aţi explicat cum ne învaţă Dumnezeu să-I cinstim numele Său cel sfânt, mare, care este mai presus de orice nume...

Spunea toate acestea, după cum avea să-i mărturisească profesorului, pentru că tatăl ei, la care ţinea foarte mult, era departe de Dumnezeu, prin atitudinea sa şi mai ales prin vorbele neglijente şi grele prin care-I nesocotea numele. Până să intervină profesorul, care îşi căuta vorbele potrivite pentru a încerca s-o liniştească, eleva, în sinceritatea ei, i-a spus cum tatăl său chiar şi înjură de Dumnezeu.

Acum, profesorul înţelesese întristarea ei: era o tristeţe curată, de copil care dorea din suflet îndreptarea tatălui său. În timp ce vorbea, chipul fetiţei devenise chipul unui înger. Copiii sunt îngerii lui Dumnezeu pe pământ, fiinţe pure şi nevinovate, trimişii Lui către noi. Ei ar trebui sa fie cei cărora să li se poarte de grijă, dar vedem că de multe ori, prin ei, Dumnezeu poartă de grijă celor mari. Această situaţie era elocventă pentru profesor, care încerca acum să-i dea un răspuns fetiţei şi s-o ajute să depăşească acest impas.

Momentul era delicat. Profesorul, luat prin surprindere de această mărturisire sinceră şi totodată şocantă, până a răspunde la întrebarea ei: „Ce să fac să-l schimb pe tatăl meu?” – gândea în sinea lui: „Cum pot exista asemenea părinţi? Ce binecuvântare este acest copil într-o familie, care poate însemna întoarcerea unui tată rătăcit!” Neliniştea era mare în sufletul acestei fetiţe; nu înţelegea cum pot avea oamenii mari astfel de porniri rele, lipsite de smerenie.

Răspunsul avea să vină tot de la fetiţă, care curmă tăcerea apăsătoare: „Cred din tot sufletul că într-o zi Dumnezeu va înmuia inima împietrită a tatălui meu”.

- Nu deznădăjdui, Dumnezeu te va ajuta! Ştia profesorul că Mântuitorul în tot timpul ascultă rugăciunile copiilor, căci El Însuşi a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
- Să-i faci numai bucurii tatălui tău, să-l asculţi, să te rogi pentru el... a continuat profesorul.
- Aşa voi face, a răspuns fe­tiţa.

Pentru a o face să se liniştească şi, poate, să-l dezvinovăţească oarecum pe rătăcitul părinte, profesorul îi mai spuse că tatăl ei primise o altă educaţie, că a fost o vreme când oamenii nu aveau voie să vorbească despre Dumnezeu. Ascultându-l, curiozitatea fetiţei creştea. Precum tatăl său, aşadar, mulţi alţi părinţi nu au învăţat religia în şcoală, nu au avut şansa să poată să se roage în voie şi să meargă la Biserică, aşa cum putem să facem noi astăzi.

Timpul a trecut. Pentru fetiţă, convorbirea cu profesorul a însemnat foarte mult. La şcoală au urmat şi alte ore de religie, iar pe chipul elevei, tristeţea se topea treptat, într-o lumină linişti­toare.
Într-una din zile, tot după ora de religie, fetiţa se apropie de profesor. De data aceasta, în ochii ei scânteiau lacrimi de bucurie. Îi spuse cum tatăl său, pe când ea îşi făcea temele, a întrebat-o ce mai învaţă la şcoală, cum sunt profesorii şi colegii. S-a uitat printre cărţile ei, privirea oprindu-i-se asupra celei de religie, pe care a deschis-o şi a răsfoit-o. A urmat o discuţie aşezată între tată şi fiică, aşa cum nu i se întâmplase niciodată, la capătul căreia tatăl i-a promis că vor merge împreună duminică la biserică.

Lumina începuse să pătrundă în acel om. Rugăciunile copilei au fost ascultate de Dumnezeu. Armonia cea mult dorită se înfiripase în această casă.